Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

[Naruto]Abducted +16

Mergi la pagina : Înapoi  1, 2

In jos  Mesaj [Pagina 2 din 2]

26 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:34

HoShIkOo!


Fondator forum

Povestea mea [+16]
 
                                                        
                                                       Capitolul 17
 
Am aruncat o privire speriată peste umăr la faţa perversă ce-mi muşca zonele intime cu privirea. De ce nu m-am gândit la asta mai devreme? De ce a trebuie să mă joc eu cu focul? Cine ştie în ce m-am mai băgat şi de data asta singură! Am înghiţit în sec şi am abordat cea mai calmă faţă de care dispuneam în acel moment atunci când m-am întors. S-a uitat la mine amuzat, ştiind că nu mai am nici o scăpare. Mi-am dat ochii peste cap, înaintând cu un pas spre pat. Sasuke îmi făcea semn să mă apropii mai repede însă mi-era teamă că orice pas făcut o să fie fatal. Eu, în pat, cu el. Nu. Niciodată.
            Căutam speriată ceva prin camera mică care mi-ar fi putut servi drept ajutor, sau poate ceva care i-ar distrage atenţia. Nimic nu ardea în jurul meu, nu era nici un cutremur sau o tornadă. Cel puţin nu ceva care l-ar fi determinat să-şi mute privirea pentru două secunde în altă parte- timp suficient, credeam, ca să pot să fug cât mai departe. Însă nimic nu mă ajuta iar secundele treceau, Sasuke devenea nerăbdător. Mi-am muşcat limba de fericire când am zărit ceva strălucitor pe noptieră. M-am năpustit pe pat, sărind peste el şi luând cheile maşinii ce mă aştepta afară. Nu puteam să cred că eu chiar reuşisem. Am continuat, mândră, îndreptându-mă pentru a doua oară spre uşă. 
 
-Cum am spus, Sasuke, vorbeam răzând învingător, în timp ce gesticulam fără să mă opresc cu mâna în care ţineam cheile, îţi urez o noapte cât mai bună. Ne vedem mâine dimineaţă..
 
„Dacă mă mai găseşti” am adăugat în minte, abţinându-mă să nu chicotesc. Ştiam că-i dădusem replica finală după modul în care mă privea. Mă bucuram că orgoliul lui era mult prea mare că să-mi spună să rămân, fără să ocolească subiectul. Nu voia s-o recunoască. Nici nu trebuie, sincer, îmi făcea o favoare. Şi-a muşcat buza, aruncându-şi încă o dată privirea peste corpul meu aproape dezbrăcat. Reuşisem în fuga mea să-mi pun înapoi maioul. Ar fi vrut să se bucure totuşi de minunata privelişte înainte să plec. 
 
-Noapte bună, Sakura. 
 
În voce i se auzea reţinerea. Ar fi vrut de fapt să strige că mă obligă să rămân şi i-am făcut semn cu mâna înainte de a-l lăsa să se răzgândească. Am coborât scările şi m-am bucurat că, în graba mea, nu mă împiedicasem de trepte. Am deschis uşa şi am fugit spre maşină, noul meu dormitor pe o perioadă, speram eu, cât mai mică. M-am făcut comodă pe bancheta din spate, simţind frigul nopţii intrându-mi prin oase. Priveam spre singurul geam luminat al casei şi-mi repetam în minte că oricât de frig mi-ar fi, nu am să pun piciorul înăuntru. Şi dacă aş fi făcut-o, ei bine, presupun că ar fi fost foarte amuzant să încerc să găsesc ceva de îmbrăcat într-o casă străină cu un nebun ce se plimbă pe coridoarele întunecate încercând să mă prindă. Parcă auzeam replicile spectatorilor spunând: „Nu intra acolo. Nu te duce! Nu intra!”. Oh Doamne, nici nu aveam de gând să o fac! Am închis ochii obosită, încolăcindu-mi braţele în jurul pieptului. Speram doar să adorm chiar dacă clănţănitul dinţilor mei se auzea în ecou în întreaga maşină. 
 
 
Auzeam paşi pe alee, afară, şi m-am ridicat imediat, privind pe geam. Nu era nimeni afară. Am înghiţit în sec, punându-mi înapoi capul pe banchetă şi încercând să ignor sirenele ce ţipau în subconştientul meu să fug înapoi în casă pentru că acolo, afară, eram complet vulnerabilă. Însă nu puteam să o fac, nu după ce ceasul electronic arăta trei dimineaţa. Nu am rezistat atât doar ca să-i arăt acum că a câştigat! „Şi dacă afară e un criminal?”, m-am întrebat. Mi-am dat o palmă uşor peste frunte. Normal că nu era nici un criminal. Nu e nimeni! M-am aşezat înapoi pe bancheta, încercând să adorm din nou, însă aveam un gol în stomac. Ceva nu era în regulă. În maşină se auzea respiraţia mea uşoară, calmă. M-am ridicat imediat, înfricoşată; eu îmi ţinusem respiraţia în ultimele câteva secunde. Am încercat să deschid uşa dar era blocată. Am lovit geamul cu putere însă fără succes. Eram blocată acolo, speriată. Nici măcar nu eram pregătită să mor! 
 
-Oh, sincer acum Sakura, calmează-te! vocea aceea mi-a electrocutat gândirea, îndreptându-mi imediat privirea spre scaunele din faţă. Pe locul din dreapta, cu picioarele comod ridicate pe bord, stătea Sasuke, zâmbit amuzat de felul în care am încercat să evadez. Am înghiţit în sec. Şi totuşi eram blocată cu el în maşină. Voiam să ies simţind dintr-odată că nu mai am aer. 
 
S-a ridicat şi a trecut printre scaune aşezându-se peste mine. Spaţiul era strâmt pentru mine, însă cu el acolo nu mai aveam pe unde să mă mişc. Simţisem asta de la bun început. Ceva rău. Asta era, în tot timpul acesta s-a jucat cu mine. Asta face şi acum, şi uram să nu am nici o şansă să mă apăr. A început să mă sărute pe buze, nebunesc, plimbându-şi limba rapid peste dinţii mei. Încercam să mă feresc însă nu reuşeam. Mă ţinea strâns la pieptul său, înlănţuită în braţele lui puternice şi, deşi erau rănite, mă ţineau ferme. M-am agăţat de portieră însă era tot închisă. S-a dezlipit de mine şi deşi era întuneric, îi puteam simţi privirea concentrată asupra buzelor mele fierbinţi şi urechile concentrate pentru a-mi auzi inima pulsând nebunesc în piept. Nu mai puteam să mă joc, să-l mint şi să fug. El deţinea controlul şi ştiam că nu se va opri. Niciodată nu o s-o facă. Aşa este el, natura îi creează dorinţa. Nimeni nu-l poate opri, eu nu am să reuşesc să îl opresc. 
 
Agăţată de banchetă aşteptam nepăsătoare să mă dezbrace, să se distreze şi apoi să plece. Mi-a dat mâneca tricoului şi mi-a sărutat umărul. De ce îi plăcea atât de mult să se joace? Mai bine ar termina totul repede şi ne-am comporta ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Am simţit cum mă ridic de pe banchetă şi ajung fără să-mi dau seama peste el. Aştepta probabil ca, măcar o dată, să-l sărut şi eu, însă nu am făcut-o. Nu am putut. A zâmbit şters şi s-a făcut comod, cu ochii închişi. Mă uitam la el prin întuneric încercând să înţeleg ce se întâmplă. E un plan sadic?
 
-Noapte bună! i-am auzit vocea şi am rămas mult timp uimită, uitându-mă la el, distingându-i trăsăturile frumoase şi mulţumindu-i că a făcut asta, până când mi-am aşezat capul pe pieptul său şi am închis ochii, adormită, invadată de mirosul său de gel de duş bărbătesc.



 
To be continued…

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

27 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:35

HoShIkOo!


Fondator forum

Povestea mea [+16]

                                                                                  



Capitolul 18

        Simţeam frigul dimineţii intrându-mi adânc prin oase şi mi-am deschis obosită ochii, uitându-mă în jurul meu. Parbriz, scaune, eu, Sasuke. Nimic nu se schimbase în cele câteva ore pe care le dormisem foarte incomod. Mă aşteptam să fi visat întâmplarea de azi-noapte, însă stăteam pe brunet conştientă că totul a fost real. „De ce a făcut asta?”, mă întrebam. Nu îl înţelegeam. Acum era pervers şi rău iar apoi vine aici, alături de mine, dându-şi în schimb patul comod şi călduros. 
          Am încercat să mă ridic şi am împins portiera, izbutind să sar ca prin magie peste el afară, unde constatasem că era şi mai frig. Mi-am dus instinctiv mâinile în jurul trupului meu, balansându-mă de pe un picior pe celălalt. M-am uitat înapoi, spunându-i brunetului să se ridice de-acolo şi să intre în casă. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să răcesc. S-a ridicat imediat, întrebându-mă curios de unde ştiam că nu doarme. Am zâmbit ironică. 
 
   -Cine a spus că am ştiut? 
 
            Mi-a aruncat o privire malefică şi în secunda următoare a început să mă fugărească prin faţa casei. Rădeam şi ţipam, ameninţându-l în timp ce încercam să nu mă las prinsă în mâinile lui. Dar când i-am simţit braţele puternice prinzându-mă şi ridicându-mă în aer am ştiut că jocul era pierdut. Dar nu mă puteam opri din a râde şi nu-mi puteam aduce aminte când a fost ultima dată când am râs atât de tare. M-a târât pe sus până în casă, unde m-a strecurat în pat. L-am privit cum îşi ciufulea părul şi zâmbea privindu-mă. Mă întrebam ce s-a întâmplat. Dacă băuse ceva ieri seară şi efectul alcoolului nu îl părăsise. Dar părea atât de treaz şi de vioi. Îmi dădusem seama că tot acest timp cât analizasem gravitatea situaţiei stătusem încruntată şi nu puteam să nu aud chicotele lui atunci când mă privea. Am încercat să găsesc o modalitate cât mai bună de exprimare dar pur şi simplu l-am întrebat de ce se comportă aşa cu mine. De ce a venit noaptea ca să doarmă cu mine. De ce încearcă atât de mult să mă facă să râd.
 
        -Am avut acum mult timp o prietenă care a trecut prin lucruri asemănătoare ca şi tine. Mă gândesc şi acum cum era înainte ca totul să se întâmple. Îi plăcea să cânte la pian, era vorbăreaţă şi foarte amuzantă, spunea, în timp ce zâmbea parcă văzându-şi prietena chiar acum acolo, râzând. Dar când a reuşit să se întoarcă acasă era complet schimbată. Mereu cerceta fiecare chip, fiecare loc, temându-se că ei se vor întoarce şi o vor omorî. Îi era frică să se apropie de pian, de vechea ei viaţă, ştiind că poate dacă ar fi făcut-o i s-ar fi întâmplat din nou acele lucruri. Mereu încercam să-i ridic moralul, o fugăream şi ne distram împreună. Cred că am început să fac şi cu tine acest lucru din instinct.  Inevitabil am ajuns şi eu să conduc astfel de afaceri, dar asta e o altă poveste. Însă, Marry a murit oricum de mult timp. 
        -De ce? l-am întrebat şi puteam să-l văd cum o parte din el i se frângea de durere. Oricine ar fi fost această Merry, îşi lăsase amprenta peste viaţa lui. Poate o iubise.
        -Când a aflat ceea ce sunt, într-un gest de nebunie a pus mâna pe pistol şi… a făcut o pauză lungă, privind atent un punct necunoscut şi părând să-şi aducă aminte despre ceva ce încercase să uite atâta timp. Nu am ştiut niciodată că toată povestea asta o afectase atât de mult! Am încercat să o fac să uite, dar nu am reuşit. De câte ori voiam să o sărut urla speriată. Îi vedea pe ei în loc de mine! 
 
Îl priveam cum trecea prin mai multe stări, schimbându-şi expresiile în câteva secunde. Prima dată era furios pentru ceea ce făcuse Marry, apoi simţeam cum tristeţea îl cuprinde şi tonul său scădea într-unul murmurat, ca în cele din urmă să sfârşească învinovăţindu-se pe sine pentru ceea ce acea fată a făcut. S-a scuzat şi a părăsit camera. Am privit uşa preţ de câteva secunde, încercând să simt ceea ce şi el simţea. Şi eu mă blestemam pentru că Hinata murise şi ştiam că a fost vina mea, însă nici un regret de pe acest pământ nu mai putea să o aducă înapoi. Destinul îi ştersese complet urmele existenţei, aruncând-o într-un loc permanent, de unde nu se va mai întoarce niciodată. M-am ridicat cuprinsă de adrenalină şi am coborât scările până jos, unde l-am zărit pe Sasuke stând pe un scaun cu faţa acoperită de palmele sale mari. M-am apropiat încet, lăsându-mi picioarele să alunece pe gresia rece. Când mi-a auzit paşii s-a întors surprins spre mine. 
 
-Nu o cunosc pe Marry dar sunt sigură că a fost cineva important în viaţa ta, a zâmbit când mi-a auzit cuvintele şi mi-a făcut semn să mă apropii. Cred că a ţinut mult la tine dar uneori nu orice persoană poate să facă faţă acestor lucruri care li se întâmplă în mod inevitabil. Acum poate că înţeleg pentru prima dată cât de puternică am fost să ajung până aici deşi mi-am repetat în minte întotdeauna ce fiinţă slabă sunt. Oricum, Marry a ajuns într-un loc mult mai bun, unde nu trebuie să mai cunoască teama şi durerea niciodată.
 
   M-am aşezat lângă el pe un scaun şi l-am privit, sperând că a înţeles că toţi suntem trecători şi că probabil Marry crede acum că i-a făcut o favoare. A murmurat ceva şi am putut să citesc pe buze câteva cuvinte, înţelegând că şi-a dat seama de ceea ce am vrut să spun. „Toată lumea va muri încurând oricum..”, am citit şi am zâmbit, ridicându-mă şi îndreptându-mă spre camera mea, fericită că-mi făcusem datoria. 
        Am aşteptat acolo ore întregi, fixând pereţii albi cu privirea şi gândindu-mă la orice. La Milano, oraşul meu natal, la lumea ce continua să se bucure de viaţă acolo fără să-şi aducă aminte de fata cu chip alb şi păr roz ce obişnuia să plângă în fiecare noapte gândindu-se la câte pierduse şi că nu-i mai rămăsese nimic pentru care să lupte. Vânzătoarea nu mai ţinea minte zilele în care fetiţa avea părul roz peste faţă ca să-i acopere obrajii cu lacrimi uscate şi ochii roşii obosiţi şi gluga neagră pe cap, rugând-o să-i dea un colţ de pâine rămas. Colegii de clasă uitaseră de fata pe care o trăgeau de păr şi o batjocoreau. Nimeni nu-şi va aminti vreodată că eu am existat. Şi în acel moment, am înţeles. Viaţa e grea şi apoi mori. Iar cei ce m-au înconjurat atâţia ani nu s-au obosit să mă cunoască. Nimeni nu ar fi ghicit vreodată că voiam să mă sinucid. Îmi ascundeam sentimentele cu un zâmbet mare, o inimă de aur şi minciuni, aşa cum cred că o făcuse şi Marry acum mult timp, înainte să moară. Şi cel mai dureros lucru era să simţi cum te îneci, chiar dacă îi vedeai pe toţi în jurul tău respirând.


 
 To be continued…

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

28 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:36

HoShIkOo!


Fondator forum

 Povestea mea [+16]                                                                                                   




Capitolul 19

 
     „Privea captivată mâna lui Cam, care i-o prinsese pe a ei. Până atunci nu-şi dăduse seama că nuanţa pielii lor se potrivea atât de bine. În marea de oameni mereu bronzaţi din sud, pielea ei albă o făcuse întotdeauna să se simtă altfel. Dar pielea lui Cam era atât de extraordinară, atât de nemaivăzută, aproape metalică- şi acum îşi dăd…”, am închis cartea şi am aşezat-o în linişte pe noptieră atunci când am auzit paşi apropiindu-se de uşa dormitorului. Mă întrebam de fiecare dată cum puteau acei paşi să fie atât de egali, auzindu-se mereu cu un mic ecou tremurat în liniştea deplină a casei. Mi-am ridicat privirea când uşa s-a deschis, zărind trupul bărbătesc din prag. Şi-a aruncat privirea preţ de câteva secunde peste corpul meu, apoi a înaintat, aşezându-se lângă mine. Am tresărit când i-am simţit degetele mângâindu-mi obrazul uşor, întorcându-mă spre el.
 
   -Am crezut că pleci. Aşa mi-ai spus azi dimineaţă, Sasuke, am murmurat, auzindu-mi vocea puţin răguşită. 
 
     Mi-a prins mâna şi m-a tras peste el, sărutându-mă apăsat peste gură. Mi-a muşcat buza obligându-mă să-mi deschid gura. În cele din urmă i-am simţit limba încolăcindu-se cu a mea, într-un vals nebun şi periculos. M-am desprins din sărut atunci când am rămas fără aer, aşezându-mă înapoi lângă el. S-a aplecat peste pat şi şi-a scos o ţigară din pachet, aprinzând-o. Fumul s-a împrăştiat în câteva secunde în toată încăperea. Trăgea cu lăcomie din acel drog şi mă întrebam ce-i plăcea atât de mult. Niciodată nu am fumat. Nu m-a interesat să mă autodistrug. Viaţa avea oricum această plăcere vinovată şi am considerat că nu era necesar să o ajut şi eu. I-am scos ţigara din gură, stingând-o într-o scrumieră pe care o văzusem abia atunci. S-a strâmbat şi s-a întins după mâna mea, dar nu am vrut să i-o dau înapoi. 
 
   -Eşti rea. Foarte rea! Şi fete rele trebuiesc pedepsite! a spus, uitându-se serios la mine dar colţurile buzelor sale îl trădau, zâmbind uşor diavolesc.
 
      S-a aplecat să-mi depună încă un sărut peste buze dar m-am ridicat din pat. Aşa cum mă aşteptam, m-a urmat, venind ameninţător spre mine. Nu voiam să mă joc, nu prea eram într-o dispoziţie bună pentru a-i suporta plăcerile. M-am întors spre el şi acesta a început să-mi urmărească linia claviculelor cu degetul, zăbovind în adâncitura dintre ele. Am tras aer în piept simţind cum mi se face pielea de găină. S-a aplecat spre mine şi buzele lui erau atât de aproape de gâtul meu, încât am pus mâna pe umărul lui şi am făcut un pas înapoi. M-a mustrat din priviri, apropiindu-se încă o dată de mine, reuşind cu un gest prea rapid să-şi aşterne buzele peste pielea albă a gâtului meu, plimbându-le rapid. Am încercat încă o dată să mă despart de el dar mi-a prins încheietura, fiindu-mi imposibil să evadez din strânsoarea lui. I-am murmurat numele apăsat atunci când a coborât spre adâncitura decolteului meu însă nu s-a oprit. Îi simţeam pofta lacomă cu care-mi savura pielea, prinzând-o uşor între dinţi de câteva ori. 
 
Închizându-mi ochii rememoram inconştient scenele întâmplate acum mult timp, în acea casă. Atunci când, în toiul nopţii, auzeam soneria şi mă ascundeam printre pernele murdare. Paşii urcând pe scări şi mâna ce mă prindea de încheietură, smulgându-mă din liniştea apăsătoare, împingându-mă pe hol şi aşezându-mă pe un pat alături de un bărbat al cărui chip nu îl mai văzusem niciodată şi poate că nici nu aş mai fi făcut-o vreodată. Însă când buzele lui le-au atins încă o dată pe ale mele, realitatea a năvălit peste mine, gustul său de mentă trezindu-mă din amintirile dureroase. Am simţit cum boabe de apă mi se rostogoleau încet peste obraji, simţind din nou acea teamă pe care o împărtăşeam cu Ino şi celelalte fete acum ceva timp. Sasuke s-a desprins din sărut imediat ce mi-a simţit lacrimile peste buzele noastre, dar a continuat nepăsător peste câteva secunde. Am crezut că… Ce am crezut de fapt? Că o magie a unei poveşti pe care mi-a împărtăşit-o acum câteva zile va schimba povestea? Nimic nu ar fi schimbat ceea ce sunt- jucăria oricui. Neputincioasă, singură, înfricoşată. Rememoram acum, după mult timp, tot ceea ce simţeam de când am privit pe geamul dubiţei în acea zi, în mijlocul pustietăţii. În ziua în care Hinata nu avea să mai vadă soarele niciodată. 
 
M-am smucit în cele din urmă din braţele lui, însă privirea lui furioasă m-a oprit din a mă face nevăzută pe coridor, departe de el. M-am cutremurat când palma lui a făcut contact cu obrazul meu, împingându-mă în perete. M-am prelins de-a lungul său, atingând şocată podeaua. Mi-am dus degetele peste locul lovit, simţind o picătura de sânge alunecându-mi în colţul gurii şi în acel moment o nouă avalanşă de lacrimi a început să-mi curgă din ochi. Nu-mi păsa că Sasuke se uita la mine şi vedea cât de tare mă afectase comportamentul lui. S-a aplecat şi m-a ridicat cu putere în picioare, probabil învineţindu-mi încheietura. M-a împins încă o dată în perete, văzând cum şi-a încleştat pumnul. Am închis ochii, aşteptând lovitura şi gândindu-mă că pumnul său avea probabil să mă aducă la inconştienţă. Dar pumnul său mi-a atins uşor tâmpla, izbindu-se cu putere de perete. A înjurat, privindu-mă cum mă abţineam cu greu să nu gem de frică. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost uşa închizându-se în urma sa şi în secunda următoare eram acoperită de perne în pat, ascunzându-mi lacrimile ce nu se opreau. 
 
Nu-mi venea să cred că Sasuke a făcut asta. Am avut încredere în el, greşeala mea. Realizam cât de uşor este să-ţi pierzi încrederea faţă de cineva, cum tot ceea ce simţi se schimbă în câteva secunde. Poate că aş fi vrut acum să vină şi să se aşeze lângă mine, să-i citesc părerea de rău din ochi. Dar nu suntem în filme. Nici un băiat nu o să facă asta vreodată.. Dar îmi pasă, întotdeauna o să-mi pese. Nu pot doar să dispar? Auzeam o voce ce-mi şoptea la ureche: „Fă Pământului o favoare, Sakura, şi i-a un pumn de pastile. Înghite-le cu puţină vodkă. Renunţă. Şti că nu poţi face asta. O să eşuezi, încetează să mai încerci. Nimeni nu te place. Nimeni nu te vrea. Omoară-te, omoară-te” şi cu acea voce, am adormit fără să-mi dau seama.
 
 

To be continued…

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

29 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:36

HoShIkOo!


Fondator forum

Povestea mea [+16]
 
                                                                                                                  Capitolul 20



A doua zi dimineaţă am încercat să mă ascund de razele ce intrau printre perdelele albe, transparente. M-am ridicat din pat şi privirea mi-a căzut, involuntar, pe încheietura mâini mele. Aşa cum m-am aşteptat, era vânătă şi atunci când am încercat să mi-o ating, mi-am muşcat uşor limba de durere. Am revăzut scenele din seara precedentă, Sasuke care voia să se joace, eu respingându-l şi mai apoi.. Bătaia. Am zâmbit strâmb, încercând să nu mă gândesc la nici o încheietură învineţită sau cuvinte de gheaţă ce mă îndemnau să-mi curm suferinţa. M-am strecurat pe hol, încercând să nu fac gălăgie. Mi-am dat seama că Sasuke nu mai urcase înapoi în pat, probabil mulţumindu-se cu canapeaua. Nu-mi păsa oricum, nu după tot ce îmi făcuse aseară când începeam, în sfârşit, să am încredere în el. Am deschis uşa şi am scos câteva înjurături când scârţâitul a întrerupt liniştea. Am auzit un murmurat iar apoi voci, voci pretutindeni. Le auzeam cu diferite accente, tonalităţi. Unele îmi urlau în urechi, altele şuşoteau în spate. 
    Am încercat să mă îndepărtez, dar mă urmăreau pe hol, apoi jos pe scări. Mi-am dus mâinile la urechi, fugind. Vorbeau, murmurau, râdeau. Îmi auzeam numele strigat de mii de ori. „Ce mai aştepţi, huh? Omoară-te!” le auzeam şi mi-am dat seama că aveam să înnebunesc. Nu ştiam de unde veneau aceste voci, dar umbrele aruncate de obiecte se înălţau, formând corpuri mici care mai apoi au început să păşească spre mine. Era imaginaţia mea? Hinata şi Ino mă priveau urât, la capătul holului, încercând să mă prindă din urmă. Mâinile lor atârnau pe lângă corp ca nişte paie, albe ca varul, iar feţele lor străluceau, orbindu-mă. Mă urau, încercau să mă prindă, să mă strângă de gât şi să-mi plătească pentru toate lucrurile pentru care le-am făcut. Ştiam că sunt invidioase. Invidioase că eu eram aici, bucurându-mă de o gură de aer proaspăt şi luptând în continuare, iar ele acolo, blestemând, dorind să se întoarcă, ştiind că nu era corect ca o fată ca mine, slabă şi temătoare, să se afle aici, în locul lor. Aşa am fost mereu.. Îmi strigau numele şi ecourile mi se loveau de timpan, vibrând ameninţător în jurul meu. 
 
      -Linişte! Am murmurat, însă nu mi-am auzit vocea în gălăgie. 
 
  Degetele Hinatei s-au arcuit şi i-am văzut zâmbetul angelic transformându-se într-o schimonoseală oribilă. Mâna ei a trecut prin trupul lui Ino, strângându-mi gâtul. Am încercat să ţip, dar nu aveam voce. Am închis ochii, simţind lacrimile ce vor să iasă afară. Lucrurile nu ar fi trebuit să fie aşa, eu ar fi trebuit să lupt şi să câştig. Totul e atât de complicat! 
 
      -Nu sunteţi aici. Voi sunteţi moarte! am urlat, desprinzându-mă din ghiarele fetei. 
 
  M-am împiedicat, simţind cum plutesc pentru câteva secunde departe, într-un alt univers. Vocile se auzeau deasupra mea, undeva unde probabil că nu am fost de fapt niciodată, aproape imperceptabile. De ce se întâmplă asta? De fiecare dată când te decizi să lupţi este ceva acolo jos ce te trage înapoi, viaţa îţi plănuieşte apoi o nouă lovitură, şi poate încă una. Umbrele negre ce vor să te prindă pe veci te înnebunesc. Mi-era frică de mine, de ceea ce puteam să aud şi să văd. Oare îmi pierdeam minţile cu adevărat? Însă am simţit duritatea scărilor iar apoi am căzut, rostogolindu-mă. Am încercat să mă târăsc neputincioasă pe covor, simţind rana deschisă din abdomen. Sângele se îmbiba cu materialul la fel de roşu al covorului, fără să creeze un contrast. Am tuşit sec, epuizată, întorcându-mă pe spate. Albul tavanului mă orbea, acaparându-mă, şi în scurt timp imaginile s-au diluat, lăsându-mă inconştientă în liniştea deplină a camerei. 
 
 
     Am deschis ochii instantaneu când am auzit uşa deschizându-se. Nu mă aşteptam să mă trezesc în pat, învelită. Speriată, mi-am ridicat pătura, pipăind bluza albă acum schimbată în roşu datorită sângelui. Sasuke stătea sprijinit de uşă, privindu-mă confuz. Ce gândea acum, că am încercat să mă sinucid? Nu ar fi fost de mirare, păream genul de fată care ar face aşa ceva- mă gândisem fără să vreau de multe ori la acest lucru, fapt care mă punea într-o lumină total neinteresantă legat de acest subiect- şi brunetul mă analiza ca şi când data viitoare când avea să mă lase singură în casă ar trebui să mă lege. 
 
      -Eşti bine? s-a trezit întrebând, în loc să mă certe pentru ceea ce făcusem. 
      -Sunt bine. 
      -Nu araţi bine, a murmurat, venind mai aproape de mine. 
      -Atunci nu te mai uita. 
 
   Mi-am întors privirea, aţintindu-mi-o pe geam. Am rămas înmărmurită când am văzut întunericul nopţii înlocuind lumina soarelui. Cât dormisem sau, mai bine spus, cât zăcusem acolo jos, inconştientă? Speram să fiu bine, trebuia să fiu bine. Acum mult timp mi-am promis că am să lupt şi nu am de gând să mai încalc încă o promisiune, să mă mint singură aşa cum obişnuiam să o fac până atunci. „Dar ultima dată când ţi-ai promis asta ai văzut-o pe Hinata strângându-te de gât. Şi vocile. De ce nu renunţi acum, cât încă mai ai ocazia?”. Mi-am scuturat capul, încercând să-mi alung acest gând pentru că data trecută această voce aspră mă sfătuise să mă omor. 
 
      -Oh şi, cât despre rană, este bine. Am curăţat-o, trebuie doar să îţi pui tricoul de acolo pe care ţi l-am lăsat. Nu o să te întreb ce s-a întâmplat, ceva îmi spune că n-am să te cred. 
 
   Am râs nervos şi i-am mulţumit înainte de a-l lăsa să se facă nevăzut. Nu înţelegeam de ce se comporta dintr-o dată aşa însă acesta era ultimul lucru la care voiam să mă gândesc. M-am ridicat încercând să nu bag în seamă durerea cauzată în urma efortului şi mi-am scos repede bluza, evitând contactul vizual cu rana, apoi punându-mi tricoul lui şi aşezându-mă în pat. Am zâmbit, simţindu-i mirosul întipărit în material şi am adormit cu mirosul său ce-mi invadase nările. 
 


 


To be continued…

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

30 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:37

HoShIkOo!


Fondator forum

Povestea mea [+16]


                                                                                      


Capitolul 21




   -Sasuke?
 
      Mă plimbam pe holul pustiu, realizând cât de bine îl cunoşteam chiar şi fără o sursă de lumină. Mă ţineam de perete, verificându-mi permanent calea cu cealaltă mână. Când am atins ceva rece, am tresărit fericită, apăsând pe întrerupător şi lăsând lumina palidă să se împrăştie pe lângă mine. Fără să vreau privirea mi s-a întâlnit cu ceasul aflat sus, ce ticăia încontinuu- trei dimineaţa. M-am frecat la ochi, simţind pentru prima dată de când mă ridicasem din patul gol cât de obosită eram. Dacă aş fi ştiu cât e ceasul! I-am mai strigat încă o dată numele brunetului înainte de a mă strecura în toaletă, închizând uşa în urma mea; nici un răspuns, aşa cum mă aşteptam. Mă întrebam doar unde era la ora asta. 
  Am deschis robinetul şi am lăsat apa să curgă, aplecându-mă peste chiuvetă şi întinzând palmele pentru a cuprinde puţină apă, stropindu-mi faţa. M-am scuturat capul şi mi-am şters mâinile, ridicându-mă, spre surprinderea mea, mult mai obosită decât înainte. Mi-am plimbat degetele peste punguţele vineţi de sub ochi. Arătam îngrozitor şi mă simţeam aşa. Expusă şi singură, cu orice dement ce-mi poate sparge uşa, răpindu-mă. Până la urmă nu trebuia să uit de ce eram aici- cineva voia să mă ducă înapoi de unde am venit sau să mă omoare- şi nici una dintre variante nu-mi surâdea. 
 
   -Sakura.. am auzit o voce slabă şoptindu-mi la ureche şi am rămas înmărmurită văzând în oglindă imaginea lui Ino în loc de a mea. Ce cauţi tu pe acest Pământ? De ce mai trăieşti încă? Eu, mai mult decât oricine, meritam să fiu acolo. Eu trebuia să lupt! 
 
      M-am dat un pas înapoi, lipindu-mă de peretele rece. „Ea nu e aici. Nu există. E moartă Sakura, gândeşte-te. Ai văzut-o acolo, atârnând sufocată de funie. Nu are cum să fie aici!”, mi-am spus, îndreptându-mă spre clanţă fără să pierd din vedere oglinda, unde faţa blondinei îmi zâmbea sadic. Am alunecat, prinzându-mă la timp de ceva. M-am uitat în jos, ducându-mi mâna la gură ca să-mi înnăbuşesc ţipătul. Sânge. Sânge peste tot; pe pereţi, pe oglindă, pe uşă, pe podea. Curgea cleios, murdărindu-mi faţa. Am încercat să mă scutur însă părea să mi se lipească de trup, ca un magnet. Eu atrăgeam sângele, eu ar fi trebuit să mor. Respiram alert, căutând din priviri uşa, însă nu puteam să disting nimic datorită roşului de pretutindeni. Ino şi-a întins mâna, chemându-mă, alinându-mă. Voia să vin la ea, şi pentru un moment m-am gândit să cedez. Simţeam teama cu-mi pulsa în vene, învârtindu-mă în micuţa toaletă, zăpăcită. Nimic care să mă ajute, să mă motiveze. M-am năpustit spre podea, prinzându-mi genunchii le piept şi legănându-mă precum o nebună. Disperare, disperare, disperare, disperare. Vreau să se oprească. Am închis ochii, tremurând din toate încheieturile. Mă panicam, deveneam claustrofobă. 
      Dar am auzit uşa deschizându-se şi paşi pe scări. Era el. 
 
   -Sakura, eşti aici? i-am auzit vocea prin uşă. 
 
      Am încercat să articulez cuvântul „Da”, însă limba mi se încurcase în gură. Nu mai gândeam logic, încă aşezată la podea, încă văzând pretutindeni sânge. „Nu pleca. Intră, Sasuke! La nai*a, intră, pentru că am să înnebunesc!” urlam în minte şi parcă auzindu-mă, brunetul a deschis uşa. 
  S-a năpustit în încăpere, aplecându-se şi prinzându-mă de umeri. Mi-am cufundat faţa în părul său, inspirându-i parfumul. Eram în siguranţă acum, simţind că nici o faţă albă din oglindă sau degete reci împleticite în jurul gâtului mei nu aveau cum să mă mai rănească. Şi apoi am înţeles. Sasuke- el era ceea ce aveam nevoie. Salvarea mea. Dacă nu era lângă mine, lăsându-mă singură, începeam să-mi imaginez lucruri. Eram afectată psihic şi acum că aveam mai mult timp singură, toate problemele mă ajungeau. Am crezut că.. N-am crezut de fapt nimic!  
 
   -Mai şti când ţi-am spus că sunt bine? am şoptit, încă tremurând. Am minţit.
 
      M-a ridicat, ţinându-mă în braţe. Orice urmă roşie înfricoşătoare dispăruse, ca şi când nimic nu ar fi existat acolo. El mi-a înălţat cu un deget bărbia, forţându-mă să-l privesc în ochii săi de smoală ce mă atrăgeau înăuntru malefici, deşi păreau atât de calzi şi voioşi. Am închis ochii, încercând să evit privirea lui. Buza îmi tremura şi mi-am dat seama că încă mai eram în stare de şoc. Dacă deschideam acum ochii, aveam s-o văd din nou pe Ino zâmbindu-mi ameninţător? M-am trezit strângându-l mai aproape de mine şi-i simţeam respiraţia lovindu-mi-se de obraji. Cât era de aproape?
 
      M-a condus înapoi în cameră, ascunzându-se în întuneric. Îl auzeam cum respira sacadat, obosit. M-am abţinut să nu îl întreb unde a fost pentru că-l simţeam, de asemenea, nervos. 
  Mi-am dus mâna la buze, trecându-mi degetul mare într-o mişcare ce putea părea senzuală, în colţul guri. Pipăiam încă rana aproape invizibilă pe care mi-o făcuse în acea seară, şi mi-am desprins mâna dintr-a lui, lăsând-o să cadă pe lângă trupul meu firav. S-a oprit, ştiind că mă analizează ca un prădător în întuneric. 
 
   -Uite Sakura, ştiu că nu a fost..
   -Nu, e O.K, sincer, a fost doar o buză spartă şi o zgârietură pe braţ, am minţit, încercând să nu încep să mă joc cu degetele, trădându-mă.
 
      A început să râdă nervos, trăgându-mă după el în pat. 
  M-am auzit cum suflu cu un mic ecou în cameră. Paşii noştri erau mai lenţi, părând să împietrească o dată cu timpul. Mi-a luat o infinitate să-i cuprind braţul, forţându-mă să nu mă mai gândesc la Ino sau la Hinata. Trebuiau să fie departe, pe o altă lume, într-un alt loc. De ce mă terorizau? Încă nu eram convinsă dacă era doar imaginaţia mea sau eram cu adevărat bântuită. Îmi auzeam bătăile inimi şi genele lipindu-se atunci când clipeam, la unison. Temperatura devenise brusc mai mare, forţându-mă să respir pe gură. Mi-am muşcat limba panicată, simţind degete ce mi se plimbau pe spate, împingându-mă uşor înainte; era Sasuke. 
 
   -Dacă ai avea şansa să rămâi în Rai sau să cazi, terorizând oamenii, trăind ca nişte fantome, ce ai alege? m-am auzit întrebând. M-a privit ciudat, neînţelegând de ce am spus acest lucru. Nici eu nu înţelegeam. Uită de asta, am continuat, aşezându-mă pe pat. 
 
      Mi-am pus capul pe pernă lângă el, întorcându-mă în partea opusă, ascunzând sentimentul de frică şi singurătate, totul combinat în panică. Simţeam cum pic de la mare înălţime în gol şi m-am zvârcolit o fracţiune de secundă. Aveam un nod în gât şi ceva îmi spunea că urma să plâng. Începeam să fiu disperată. 
 
   -Îmi pare rău! mi-a mărturisit şi nu înţelegeam dacă se refera la ieşirea lui sau la faptul că eram complet nebună, văzând şi trăind cu impresia că două fiinţe moarte mă urmăresc. 
 
      Razele luni i-au luminat faţa atunci când s-a aplecat să mă sărute.






To be continued…

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

31 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:37

HoShIkOo!


Fondator forum

Povestea mea [+16]




Capitolul 22


Stateam asezata pe scaunul de langa masa, asteptand. Am inspirat o gura mare de aer si mi-am trantit capul peste suprafata rece, incercand sa pastrez in continuare linistea deplina din incapere, dar ticaitul ceasului mi se auzea cu ecouri in ureche si m-am ridicat, urcand in graba scarile, cate doua. Am trantit usa de perete si m-am indreptat spre "Frumosul din padurea adormita" ce inca nu se trezise. A mormait ceva atunci cand l-am tras de mana, fortandu-l sa-si deschida ochii. S-a ridicat, frecandu-se la ochi si privind ciudat incaperea, ca si cand nu ar fi stiut unde se afla si ce Doamne Dumnezeule cauta o nebuna roz langa el. Si-a acoperit fata cu palmele sale mari, incercand sa evite soarele ce batea prin draperiile ferestrei. M-a intrebat "Cat e ceasul, ingerasule?" si mi-a luat cateva secunde sa-mi dau seama la ce referea.

-Stai putin, m-ai numit cumva "Ingerasule"? l-am intrebat.
-Si daca am facut-o? 
-Nu-mi place, am spus si a inceput sa rada.
-Ramane, ingeras.

Mi-am dat ochii peste cap, enervata. Ar fi trebuit sa-mi dau seama. I-am aruncat o privire plina de rautate si am fugit inapoi jos, la masa, asteptand sa vina si sa pregateasca ceva de mancare. Cazusem la o intelegere: eu stateam cuminte in casa si el pregatea micul dejun. Nu era cea mai cinstita intelegere dar, daca as fi facut eu ceva, atunci cu siguranta am fi murit de foame. Pasii sai se auzeau domol pe scari, simtind cum mi se taie respiratia la fiecare miscare ce micsora distanta dintre noi. Devenise un obicei prost sa ma intreb de fiecare data atunci cand stateam langa el daca avea sa ma loveasca; isi pierdea repede temperamentul iar eu aveam oribila arta de a enerva lumea din jurul meu, ceea ce reprezenta dezavantajul suprem in relatia pe care o incercam a fi prietenie.
S-a ivit in bucatarie si l-am simtit obosit. A inceput sa rada pur si simplu si ma uitam la el neintelegand ce era atat de amuzant. Mi-ar fi placut sa rad acum, dar nu vedeam de ce ar trebui sa fac asta. Nu avea un ras fortat. Din contra, parea sa savureze acest lucru. Aducea putin a persoana bolnava mintal, dar am zambit. Nu stiam cand urma sa mai revad acel ras sau daca se va mai intampla vreodata in prezenta mea. 

-Este totul o gluma pentru tine? iar el a murmurat un "Nu", incercand sa-si opreasca rasul. Oh, da? Si care ar fi acel lucru? am continuat si a devenit intr-o fractiune de secund serios si ma intrebam cum de reusea sa-si schimbe intotdeauna emotiile asa de repede.
-Tu.

L-am privit pret de cateva secunde atunc cand a trecut pe langa mine. Eu nu eram o gluma pentru el? Traiam cu impresia neschimbata ca eram cel mai caraghios lucru pe seama caruia putea sa se amuze- firava, sensibila si mereu acea fiinta care pune suflet in tot si in toate. Daca inca nu as fi fost suparata pentru iesirile lui si pentru faptul ca disparea inexplicabil in toiul noptii probabil ca l-as fi imbratisat. Dar nu voiam sa fac asta. Nu aveam nevoie de sentimente acum cand imi simteam libertatea mai aproape ca niciodata. Sasuke nu era bun- era doar genul de baiat schimbator, astazi te vrea si maine.. Vei fi o alta fata care face parte din grupul "prostutelor" care l-au placut, l-au iubit. Asa era cursul firesc al comportamentului sau. Greseala lui ca saruta fete, greseala lor ca se indragosteau. Eu nu aveam timp de iesiri intentionate, desi zambetul sau era sexy si prevstea necazuri, insa facandu-ma sa ma gandesc ca nu neeaparat toate necazurile sunt rele. 

M-am rotit pe scaunul meu, varsandu-mi ceaiul fierbinte in poala. Am injurat, ridicandu-ma si fataindu-ma prin incapere cu lichidul ce-mi patase bluza, arzandu-mi pielea. De ce trebuie sa fiu cea mai neindemanatica persoana din lume? Am apasat clanta usi si am zambit; deschisa.
Afara era frig, atat de frig incat am simtit impulsul de a intra inapoi, insa stiam ca acestea erau singurele mele secunde afara pana cine stie cand. M-am sprijinit de veranda si mi-am incolacit bratele in jurul meu. Ma simteam libera, ca si cand as fi putut sa alerg oriunde fara nicio grija, dar stiam ca in data ce ma indepartam de acest loc eram cea mai vulnerabila tinta. Si inca nu aveam de gand sa mor. Mi-am auzit numele strigat si am inchis ochii, incercand sa simt cum corpul meu absoarbe fiecare strop din aceasta lume la care eu nu aveam acces. 

Am intrat inauntru, inchizand in liniste usa inainte ca Sasuke sa ma surprinda si sa-si dea seama unde am fost. M-am asezat inapoi la masa, pregatindu-mi cel mai credibil zambet de care dispuneam atunci cand a pasit inauntru, analizandu-ma. Si-a rotit privirea pret de cateva secunde in jur, incruntandu-se. I-am urmarit privirea- geamul. "Oare... si-a dat seama? O sa ma loveasca din nou.", dar nu asta era. A fugit catre un dulap pe care nu ma obosisem sa-l observ, scotand un pistol negru. Mi-am dus mana la gura, infricosata. Teava pistolului se rotea prin camera, incetinind asupra mea. Asta a fost? Pentru atat a meritat sa lupt in tot acest timp? Aveam un nod in gat ce ma forta sa-mi inchid ochii inainte ca lacrimile sa inceapa sa curga. Nu as fi crezut niciodata ca aveam sa fiu omorata de el. Tradare; era tot ce simteam, singurul sentiment care m-ar fi facut suficient de curajoasa incat sa ma ridic si sa-l prind de gat inainte ca glontul sa-mi strapunga pieptul. 
Si a apasat pe tragaci.

Pentru o fractiune de secunda lumea s-a oprit in loc. Vedeam o multitudine de culori, picaturi de apa curgand lin pe un geam. O fetita mica, cu par roz, jucandu-se pe un covoras pufos alaturi de mama ei zambitoare. Ticaitul ceasului se auzea pe fundal. Femeia s-a aplecat peste fetita, dandu-i usor parul peste ureche si soptindu-i: "Un singur lucru nu putem infrunta, nici tu, nici eu- timpul. Ne va desparti, Sakura. Nu pierde nicio secunda."
Am inghititi n sec cand glontul mi-a trecut pe langa cap, spargand geamul. O ploaie de cioburi a cazut peste mine. Respiram sacadat, lasandu-mi capul pe masa. Am simtit o mana pe umar si buzele lui mangaindu-mi obrazul. 

-Ce a fost asta? m-a intrebat si nu m-am putut abtine sa nu rad ca o psihopata. Stai, stiu. Ai crezut ca o sa te omor? Doamne, Sakura. Eu nu ranesc niciodata persoanele la care tin, iar tu, crede-ma, esti in capul listei. In schimb, cel ce spiona pe-afara nu a avut o soarta prea fericita.


To be continued...

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

32 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:38

HoShIkOo!


Fondator forum

Povestea mea [+16]
 
                                                                                                                 



Capitolul 23
 
      Am zâmbit stângaci când m-am privit în oglindă şi mi-am şters faţa de prosopul curat. „Inspiră, expiră. Eşti creativă. Dacă nu tu te pricepi să minţi, atunci cine?”, m-am gândit şi am ieşit din toaletă, stingând lumina. Mi-era teamă că urma să-mi tremure vocea, să mă joc cu şuviţe de păr sau să mă fâţâi pe scaun, ceea ce m-ar fi dat de gol. Ştiuse de la bun început că voiam să ies afară, o ştia şi acum, toate aceste idei arătau ca o săgeată fosforescentă spre vinovatul adevărat: eu. Dacă nu aş fi părăsit casa pentru două minute, dacă l-aş fi ascultat, dacă.. Ce rost are? Stricasem totul şi acum aveam să plătesc, aşa că mi-am arcuit spatele şi am rămas în prag, privind spre bărbatul aşezat comod pe pat. Aproape că mă făcea să cred că era calm, că n-o să mă lovească de data asta. Dar o să o facă, îl cunoşteam prea bine. 
 
   -Ştiu. Vrei un răspuns? Ei bine.. calculam în minte opţiunile de care dispuneam, pentru că-l vedeam analizându-mă atent ca un vultur, aşteptându-mi prima greşeală, primul semn de „Ha, am fost afară, acel spion sigur a anunţat o întreagă bază între timp. M-a văzut, ştie că suntem aici împreună. Dar ce contează? Totul e perfect, nu?”. Însă mi-am înălţat privirea şi m-am auzit spunând superior: Nu te priveşte ceea ce fac. Tot timpul am fost în casă pentru că nu am nevoie de probleme, să şti. Încă câteva săptămâni şi o să scapi de orice bănuială în privinţa greşelilor pe care aş putea să le fac pentru că o să intrăm în anonimat unul pentru celălalt. 
 
      „Şi totuşi, nu ai avut curajul să-i spui că ai fost afară. Eşti aceeaşi fricoasă Sakura!”, mi-am auzit eu-l interior murmurând revoltat şi m-am blestemat că-mi permisesem să gândesc aşa de departe, să mă las descurajată de propria mea conştiinţă, care era legată de mine psihic.  S-a ridicat, ajungând în dreptul meu în doar câteva secunde. L-am privit temătoare, simţindu-i respiraţia rece lovindu-se de obrazul meu. Mi-am închis ochii, simţind cum mă împinge uşor în perete. A murmurat ceva însă nu eram suficient de atentă încât să înţeleg. Şi-a lipit buzele de ale mele într-un gest sălbatic, muşcându-mi limba. Am gemut înfundat, simţind cum mă ridică în braţe şi încolăcindu-mi forţat picioarele în jurul abdomenului său. Şi-a coborât buzele mai jos, ascunzându-le în decolteul meu. Am gemut din nou, încercând să scap din braţele lui dar mă ţinea mult prea strâns, şi am decis că nu trebuie să-mi consum energia degeaba. I-am simţit zâmbetul pe pielea mea şi m-a lăsat înapoi jos, aruncându-mă în pat atât de repede încât tresărisem la atingerea pernelor de pielea mea. Şi-a dat bluza jos înainte de a veni lângă mine, rămânând câteva minute să mă analizeze atent. L-am privit cu o sprânceană ridicată.
 
   -Nu înţeleg de ce eşti aşa de interesat, i-am spus, iar el s-a aşezat lângă mine, şoptindu-mi la ureche:
   -Interesat? Vorbim de tine. Sunt fascinat!
 
      M-am încruntat, lăsându-l să-mi deschidă nasturii bluzei. Mi-am muşcat limba când i-am simţit degetele plimbându-se periculos de aproape de sânii mei, înainte de a geme din nou şi de a-i da satisfacţia pe care ştiam că o căuta. Nu ştiam de ce voiam mai mult, voiam să mă sărute. Nu-mi mai auzeam conştiinţa urlându-mi să îl opresc, ci stătea tăcută, lăsându-mă să mă simt complet cufundată în ghiarele prădătorului. Nu putea fi vorba de atracţie. Eu-nu-mă-simt-atrasă-de-el. Mai ales de el! După tot ce s-a întâmplat, ar fi o mare prostie să cedez în faţa unei poveşti fără speranţă. Şi atunci.. De ce m-am aplecat spre el, sărutându-i fruntea, nasul, buzele, pieptul? De ce dădeam curs acestui moment, desfăcându-i fermoarul pantalonilor? De ce îl mângâiam nebuneşte chiar atunci, făcându-l să-mi murmure extaziat numele? De ce mi-am dat jos sutienul, lăsându-l să se joace cu mine? De ce mă întreba dacă vreau să continue şi de ce am răspuns răspicat „Da”? Ce se întâmpla cu mine? 
 
      Aerul devenea din ce în ce mai fierbinte şi simţeam cum picături de transpiraţie îmi alunecau pe frunte. M-am urcat deasupra lui, muşcându-i buzele şi trecându-mi limba apoi deasupra lor pentru a-i şterge picătura de sânge ce se prelingea în jos. Îmi mângâia spatele, lăsându-mă să deţin controlul absolut. Şi pentru prima dată în viaţă am simţit că nu fac ceva greşit, că era singurul lucru care mă putea face fericită în acel moment. L-am lăsat să se urce deasupra mea, forţându-mă să nu pierd contactul vizual atunci când a intrat în mine, făcând mişcări rapide. 
 
      
      Nu ştiam cât timp trecuse, dacă eram pe Pământ sau pluteam. Am închis ochii pentru câteva secunde, încercând să îmi echilibrez respiraţia. Eram epuizată, şi am întins mâna căutându-l pe Sasuke, şi când în sfârşit îl găsisem, m-am adăpostit la pieptul lui. Era linişte, atât de linişte încât îmi auzeam conştiinţa, vorbind pentru prima dată în acea seară, spunându-mi: „Mâine o să regreţi asta”. Dar ce conta? Acum nu regretam, acum eram aici, lângă el şi nu aveam cum să regret nimic. Respiraţia lui se lovea uşor de umărul meu gol şi am înghiţit în sec. „Nu îl iubesc, nu îl iubesc, nu îl iubesc” îmi repetam, dar ceva îmi spunea că asta devenea din ce în ce mai puţin credibil. Simţeam că mă fură somnul, şi i-am auzit vocea, însă neştiind dacă era un vis sau realitate.
 
   -Sakura, nu vreau să mai ieşi vreodată din casă. Ai înţeles?
 
      Dar era prea târziu. Adormisem. 
 

To be continued…

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

33 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:39

HoShIkOo!


Fondator forum

Povestea mea [+16]

 
                                                                                                                   



Capitolul 24

 
      M-am învârtit peste aşternuturile moi ce-mi încălzeau pielea, strâmbându-mi nasul datorită razelor de soare. Aş mai fi zăbovit încă puţin cu ochii închişi, dar totuşi m-am trezit cu un zâmbet larg pe faţă, cu care eram pregătită să-l întâmpin pe Sasuke; păcat că el nu mai era în pat. 
   Am căscat supărată, aşezându-mă înapoi şi întinzându-mi mâna după bucăţica de hârtie împăturită de pe noptieră. „Nu mă aştepta. Nu ştiu când vin. Sunt plecat cu puţină treabă. Sasuke”. M-am ridicat încet, încercând să-mi opresc orice sentiment de vinovăţie care ar fi putut să urmeze după noaptea trecută. „Nu am făcut o greşeală, nu am făcut o greşeală”, îmi repetam, dar suna mai de grabă a încercare de a mă face să cred acest lucru decât o afirmaţie. A plecat, evident, pentru a rezolva câteva probleme cu securitatea. Dar pentru el nu era periculos? Mi-am dat ochii peste cap, vrând să cred că nodul pe care-l aveam în gât era dintr-un cu totul alt motiv decât cel al senzaţiei de abandon pe care, evident, nu, NU o simţeam. 
      Dar ştiam că aşa se va întâmpla. În adâncul meu, întotdeauna am ştiut. Singurul lucru pe care probabil în regretam acum era faptul că-mi pusesem sentimentele în prim plan, în loc de ideea supravieţuirii mele. De ce mă lăsasem păcălită din nou? Nu mă învăţasem minte prima dată? Să nu am încredere în nimeni? 
 
      Mi-am tras vechea mea pereche de pantaloni şi o bluză găsită în dulapul brunetului, puţin largă dar neagră. Niciodată nu am crezut că o să mă îmbrac în funcţie de cum mă simt. Aşa îmi spunea o prietenă că făcea. Ţin minte că am râs de ea o zi întreagă după aceea. Însă bluza neagră reflecta perfect gândul de a-i da o palmă peste faţă când se va întoarce acasă, pentru că eram aproape sigură că orice problemă ar fi avut putea fi amânată dacă chiar şi-ar fi dorit acest lucru. Mi-am trecut nervoasă mâna peste lacrima ce îndrăznise să curgă. Şi oricum, de ce îmi păsa? De ce să-mi pese unde pleacă sau când pleacă? La naiba, pentru că, evident, mă îndrăgostisem. Singura greşeală pe care nu aş fi dorit niciodată să o fac. Dar o făcusem de bunăvoie. De ce am fost aşa de proastă? 
 
      Am auzit motorul unei motociclete pe alee şi m-am ascuns în spatele perdelelor albe atunci când cineva a bătut la uşă. Respiram sacadat, temătoare, ştiind că Sasuke nu ar ciocăni niciodată la uşă. Bătăile au continuat, una după alta, făcându-mi pielea de găină. Mi-am dat seama că indiferent dacă m-aş fi ascuns, acea persoană ar fi putut intra foarte uşor în casă dacă şi-ar fi dorit, aşa că am decis să cobor în cea mai mare linişte scările şi să arunc privirea pe geam, pentru a-mi da seama ce era cu acea persoană. Îl înjuram în minte pe Sasuke pentru că mă lăsase singură. Aşa avea să fie tot timpul cu el? Teama de a nu fi prinsă şi omorâtă în cine ştie ce moduri? Am înghiţit în sec, ridicându-mă doar puţin pentru a zări afară. 
   Un bărbat scund şi plinuţ bătea puternic în uşă, uitându-se împrejur, arătând frustrat pentru că nimeni nu-i dădea drumul. Mi-am abţinut chicotul, imaginându-l conducând motocicleta. Nu era prea mare pentru el? 
 
      M-am speriat atunci când l-am văzut dându-se câţiva paşi înapoi, pregătit parcă să lovească uşa cu piciorul. M-am ridicat repede, fugind spre bucătărie, amintindu-mi vorbele brunetului: „Dacă vreodată intră cineva în casă, foloseşte-te de timpul pe care-l ai ca să iei un cuţit din bucătărie. Şi dacă acea persoană te atacă, nu ezita să dai”. Nu am crezut că o să ajung vreodată să recurg la atenţionările lui, însă indiferent de cât de haios era bărbatul scund, nu trebuia să-i subestimez calităţile. Nu puteam fi prea sigură că atunci când mă va vedea nu-şi va scoate un pistol de la spate şi să mă împuşte. Însă am auzit din nou motorul motocicletei accelerând, şi în următoarele câteva secunde aleea s-a cufundat în linişte. 
 
      Am lăsat cuţitul pe masă, nefiind sigură ce să cred. Asta a fost tot? Oh, Doamne, dacă acel bărbat se ascundea pe undeva, aşteptându-mă să apar la fereastră? „Paranoia..”, a mârâit eu-l meu interior. Am urcat înapoi la etaj, puţin speriată. Poate aveam dreptate, poate nici nu plecase cu-adevărat. 
   M-am trântit în patul mare, aţintind cu privirea tavanul. Rememoram zilele petrecute în Italia. Deşi nu erau printre cele mai bune, nu erau aşa de plictisitoare ca acestea. America mă întrista, mă plictisea şi sorbea energia din mine. Aş fi vrut să fi fost într-un cu totul alt loc. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fugit în acea zi din casa brunetului, împreună cu celelalte fete? Mă întreb dacă aş mai fi trăit acum, sau dacă aş fi fost doar o altă umbra mutilată în mulţimea tinerilor morţi mult prea devreme. Şi când mă gândesc că totul ar fi putut fi diferit acum, că aş fi putut fi alături de Hinata în Italia, muncind cinstit sau având viaţa tipică unui adolescent singuratic- băutură, cluburi, muzică. Atât de simplu.
 
      Mi-am dat seama că tremuram de frig şi am decis să caut încă o dată ceva mai gros în dulapul brunetului. O bluză mi-ar fi prins bine, am concluzionat, căutând printre mormanele de haine ceva ce părea mai vechi, ca să nu fiu nevoită să-i returnez lucrul înapoi prea curând. În încercarea mea disperată de a găsi ceea ce voiam, am atins un plastic ce mi-a foşnit în mână. Am tras cu putere o pungă ce se afla în fundul dulapului, desfăcând-o încet, ca pe o comoară de mult pierdută. Am scos o eşarfă albă ce încă mai mirosea vag a parfum feminin. Mi-am trecut-o rapid pe la nas; Aqua di Gioia. Materialul era subţire şi fin, cu un model complicat şi atrăgător. Mă imaginam purtând această eşarfă, obţinând un contrast perfect cu tenul şi părul meu. Aş fi vrut să mi-o pun, dar am lăsat-o deoparte, atingând ceva din sticlă. Am scos o ramă argintie, ce proteja o fotografie aparent făcută recent, însă data din colţ o demasca: 16 aprilie, 2009. Un chip zâmbitor apărea frumos conturat în fotografie, ce-i imprima chipul pentru o eternitate, păstrând-o blocată înăuntru. Ochii verzi străluceau de fericire, iar buzele mari erau ţuguiate parcă îndemnând un bărbat să le sărute. Părul blond îi cădea aranjat şi drept pe umeri. Am înghiţit în sec, încercând să nu scap fotografia din mână. 
 
      Dacă nu aş fi privit foarte atent, aş fi spus că fata imortalizată era sora mea geamănă, diferenţa apărând doar în nuanţa părului. Semănam aproape în totalitate, dar ea avea trăsături mai fine şi bine conturate decât ale mele. Era ea, fata de care Sasuke mi-a povestit cu atâta tristeţe. Cum o numea? „Marry..”, mi-am auzit vocea mintală spunându-mi spart. Singurul motiv pentru care brunetul decise, în mod misterios, să mă ia cu el şi să mă protejeze. Singurul motiv pentru care îşi manifesta adesea interesul pentru mine. Singurul motiv pentru care poate încă mai respiram acum era pentru că semănam cu Merry, pentru că eram atât de asemănătoare cu cea pe care Sasuke a iubit-o. Şi dacă nu arătam ca ea? „E atât de evident, Sakura. Te-ar fi alungat exact ca şi pe restul, te-ar fi omorât imediat după ce şi-ar fi satisfăcut plăcerile”. Eşarfa era a ei, parfumul era al ei, zâmbetul era al ei. Faţa sa zâmbea acum agresiv din fotografie, încercând parcă să-mi spună că trebuia să fiu ca toate celelalte, că nu era locul meu alături de Sasuke. 
 
      Am ţipat, năpustindu-mă în pat şi începând să plâng. O altă fiinţă moartă ce mă blestema acum. Altă fată care să mă urască pentru că eu trăiam în locul ei. Am pierdut încă o dată. Totul devenea mai clar acum: cuvintele lui frumoase, ochii lui mari, negrii şi pătrunzători, experienţa lui cu minciunile, seducţia, femeile. Mă îndrăgostisem de diavol. 
   Mă lăsase să văd doar ce a vrut el să văd, nimic mai mult sau mai puţin. Şi l-am crezut. S-ar fi spus că dintre toate persoanele de pe Pământ eu ar fi trebuit să fiu cea mai precaută, dar ce făcusem de fapt? Îl lăsasem să mă atingă, să mă vrăjească, exact aşa cum am ştiut de la bun început că se va întâmpla. Poate că ar fi trebuit să iau în serios toate mesajele Universului şi să mă omor drac*lui o dată. Nu mai conta oricum. Era deja un joc pierdut.
 


 
       To be continued…

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

34 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:39

HoShIkOo!


Fondator forum

Povestea mea [+16]
 
                                                                                                                   


Capitolul 25
 
      Am simţit nişte degete plimbându-mi-se tandru pe braţul meu. Am mormăit, întorcându-mă pe-o parte şi încercând să-mi aduc aminte unde mă aflu. Oricum, orice vreau în acest moment este să dorm. O pereche de buze mi s-au lipit de obraz, alunecând calde pe gâtul meu, muşcându-l încet. 
   Însă oricât de mult mi-ar fi plăcut, nu puteam să uit că singura persoană care ar fi putut să facă asta era Sasuke, aşa că m-am retras încet, mişcându-mă în pat ca şi când aş fi dormit de fapt. Dar s-a întins după mine, continuând să-mi alinte pielea cu buzele. Nu voiam, sub nici o formă, să-i dau de ştire că sunt trează, pentru că evident ar fi vrut mai mult, iar eu i-aş fi dat o palmă în secunda următoare. M-am mişcat din nou, mormăind şi îndepărtându-mă. L-am auzit chicotind pervers, strecurându-şi palmele pe sub tricoul meu. Gata, până aici! Acum chiar îşi merită un şut în fund!, am gândit, ridicându-mă într-o fracţiune de secundă de lângă el şi privindu-l nervoasă. 
 
   -Îngeraş, erai trează şi nu m-ai băgat în seamă? zâmbea nevinovat, simţind că privirea lui trece prin mine, uitându-se într-un punct inexistent. 
   -Ai băut? a dat din cap imediat în semn că nu. De ce mă minţi? Eşti ameţit. 
 
      Dacă adulmecam mai bine aerul, puteam simţi un uşor miros înţepător de vodkă. De asta mă ţinea închisă în casă? În tot acest timp, am crezut că plecările lui erau doar în interes de protecţie, nimic mai mult, însă, de fapt, el mergea şi se îmbăta, distrându-se. La naiba cu tot, mai bine plecam acum, indiferent de ce-ar fi fost. Şi ce dacă muream, mai devreme sau mai târziu ajungeam tot la doi metrii sub pământ. Pleacă acum, Sakura. Uşa e acolo, ia-ţi haina şi dispari, încă nu e prea târziu. Ascultă şi pleacă. Îmi uram vocea interioară, mă îndemna să fac atâtea lucruri extreme. Dar de ce să încep acum să ascult, când niciodată nu am făcut-o. Întotdeauna am riscat, am mizat totul până în ultima clipă. O să încerc încă o dată, încă o dată…
 
   -Explică-mi de ce mă aflu aici, Sasuke. Poţi să începi cu asta. Ce caut aici? Cum se face că semăn leit cu fosta ta iubită, Merry? începeam să mă enervez şi nu voiam să ţip. 
   -Nu vorbi despre ea, nu o aduce în subiect, să nu îndrăzneşti!
 
      Am pufnit dispreţuitor. Nu puteam să cred că spunea asta! M-am lipit de peretele din spatele meu, acoperindu-mi mâinile cu palmele. Deşi nu am cunoscut-o, această Marry începea să mă calce pe nervi. Dar felul în care brunetul apăra acest subiect era cel mai frustrant. Aş fi vrut să mă evapor, să dispar undeva departe de tot ce înseamnă probleme pentru că simţeam că orice minut petrecut în plus aici reprezintă o tragedie. Mă simţeam epuizată, pierdută într-o lume care nu mai semăna cu acea lume în care mă născusem acum ceva ani. Prezentul este dificil şi viitorul incert. Lupta pe care o duceam în prim-plan în această relaţie era încredere; eu nu am încredere în el şi nici el, probabil, în mine.
 
   -Poate nici n-aş fi adus-o vreodată în subiect dacă nu aş fi descoperit astăzi că sunt o copie fidelă a ei! De asta sunt aici? vocea mea se stingea şi simţeam că în orice secundă urma să încep să plâng în faţa lui, ca o fetiţă slabă ce sunt. Spune-mi că nu o vedeai pe Marry de fiecare dată când mă atingeai.. Era ea, în tot acest timp, nu-i aşa? Ea a fost mereu! 
 
      Prea târziu. Mă trântisem pe parchetul rece, ascunzându-mi faţa udă în spatele genunchilor. Nu voiam să mă gândesc că, de fapt, Sasuke o alinta „Îngeraş” şi pe Marry. Că încercase să aducă orice lucru ce-i lega, în relaţia noastră, doar ca s-o simtă din nou pe ea. Însă era atât de firesc pentru mine, nici măcar nu mă născusem să fiu iubită. Ci să duc, inevitabil, viaţa fugarei, fără un colţ de lume care să se plieze pe cerinţele mele. Nu am avut parte de o familie, de un băiat care să mă iubească pentru ceea ce sunt, de o viaţă bună, lipsită de griji. La naiba cu tot, vreau să dispar o dată. 
   M-am ridicat ameţită de jos, încercând să zăresc ceva printre lacrimi şi să rămân fermă, în pofida lucrurilor ce mi se întâmplau. Însă ştiam că am toate motivele din lume să cedez, aşa că poate ar trebui să o fac. Mi-am târâit picioarele până la uşă, auzind vocea brunetului strigându-mi numele. Nici măcar nu m-am obosit să îmi întorc capul. Voiam să plec. 
 
      Dar două braţe mi s-au încolăcit în jurul taliei, oprindu-mă. Am încercat să le îndepărtez, secătuită de puteri, însă nu s-au clintit. În schimb, spatele meu s-a lipit mai tare de pieptul său, transmiţându-mi vibraţii prin piele. A început să-mi mângâie gâtul cu nasul, respiraţia sa lovindu-se de umărul meu. Nu pot să cred cum orice plan se ducea pe apa Sâmbetei atunci când mă atingea. Mă întrebam ce fel de vrajă misterioasă foloseşte asupra mea, calmându-mă şi alungându-mi orice supărare ce mă macină. Dinţii lui mi-au muşcat uşor lobul urechii, înainte să-mi şoptească:
 
   -Poate că semeni cu Marry, poate că ochii ei sau culoarea pielii sunt ca şi a ei. Însă atunci când zâmbeşti, te văd pe tine. Atât de fermă şi de convinsă, arătându-mi dinţii perfecţi. De fiecare dată când îmi spui ceva, aud vocea ta, puternică şi impunătoare şi mă sperie că ai putea să mă faci să-mi pierd cuvintele ascultându-te. Atunci când te mişti, o faci senzual şi lent, lăsându-mă să te admir, să îmi imaginez cum te dezbrac şi îţi explorez pielea delicată. Când mă săruţi, te simt pe tine. Pentru că o faci să pară o eternitate, iar eternitatea alături de tine nu mă înspăimântă. De fiecare dată când te încrunţi sau încerci să minţi, ai felul tău de a o face, încât nu pot să mă supăr pe tine. Chiar dacă semeni cu Marry, nimic din ceea ce eşti nu mă face să o văd pe ea. Eşti tu, Sakura! La început ai fost ea, o Marry pe care o căutam cu disperare şi pe care o găsisem fără să vreau. Însă nu eşti ea. Eşti mult mai bună, mai frumoasă, mai puternică şi mai sclipitoare. Te simt, Sakura! Pe tine! 
 
      Am înghiţit în sec, desprinzându-mă din braţele lui. Nu voiam să mă întorc, pentru că nu aş fi vrut să-i văd chipul care m-ar fi făcut să mă topesc cu adevărat. Însă m-a tras înapoi lângă el, prinzându-mi obrajii între palme şi obligându-mă să-l privesc în ochi.  
 
   -Este un singur lucru pe care-l ştiu cu siguranţă. Că voi face orice pentru tine, chiar dacă înseamnă să-mi încalc principiile sau natura. Aş abandona tot ce am, chiar şi sufletul meu, pentru tine. Dacă asta nu e dragoste, este tot ce am mai bun.
 

       To be continued

Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

35 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:40

HoShIkOo!

avatar
Fondator forum

Povestea mea [+16]
 
                                                                                                                   Capitolul 26
 
 
      M-am uitat la el derutată, încercând să-mi estompez vocea inimii ce-mi spunea să-l cred. Dar, privindu-l, îmi dădeam seama că este ceva la el ce pur şi simplu nu mă lasă să renunţ, ceva ce mă face acum să mă apropii de el, să-mi încolăcesc braţele în jurul gâtului său şi să-i şoptesc:
 
   -Te iubesc mai mult decât mă gândesc că ar trebui..
 
      A zâmbit ştrengar, lăsându-mă încet să alunec pe pat. Poate că, în alte circumstanţe, nu aş fi recunoscut niciodată că îl iubesc, sau că îl iert, dar fiecare cuvânt pe care-l rostea, vocea lui puternică şi totuşi dulce, mă îmbăta şi mă făcea să uit în ce joc mizerabil mă învârteam, unde eram de fapt sau ce avea să se întâmple cu mine. Dar acum, pe bune, întotdeauna am un plan B. Orice s-ar întâmpla, o s-o scot la capăt. Până la urmă, sunt Sakura Haruno, sunt o supravieţuitoare.
   Mi-a muşcat încet lobul urechii, dându-mi fiori în întreg corpul. L-am sărutat încet şi apăsat, realizând că devenisem oarecum dependentă de el. Şi acesta reprezenta un dezavantaj, dar viaţa e plină de întorsături şi am învăţat că e atât de uşor să-ţi fie teamă, dar atât de greu să lupţi să fi puternic. 
 
   -Semeni foarte mult cu viitoarea mea iubită, mi-a spus şi am început să râd, aruncându-i tricoul pe jos. 
 
 
 
---
 
 
 
      Îl priveam în timp ce dormea, asemenea unui copil mic, fără probleme. Puteam să fug oricând din braţele lui, dar erau atât de strânse în jurul meu, încât nu mi-era teamă de ele, pentru că îmi inspira siguranţă. Ceva ne adusese împreună şi ne lega acum. Nu ştiam dacă era adevărat, sau îmi impuneam să cred acest lucru, dar ajunsesem la acel punct în care nici nu-mi mai păsa. Voiam doar să evadez din rutină. Pentru câteva momente. Să uit cine eram. Pentru că meritam asta, meritam ca după tot ce mi s-a întâmplat să păşesc pentru puţin peste graniţa dintre vis şi realitate, şi să-mi las dorinţele să se îndeplinească.


   Unul dintre cele mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată a fost să-mi continui viaţa atunci când voiam să mor. Am apreciat întotdeauna persoanele care erau puternice, deşi aveau tot dreptul să cedeze, izbite de o lume ce nu am crezut că era cu putinţă să existe. Şi fără să-mi dau seama, devenisem una dintre acele persoane. Eram eroul meu. Şi nu înţelegeam cum în tot acest timp nu am văzut asta. Sau poate că Sasuke m-a ajutat să fiu aşa? Totul părea atât de uşor..
    Însă cineva a bătut la uşă, şi mi-am adus aminte de vorbele mamei. Când lucrurile sunt perfecte, ei bine, atunci viaţa te va face să înţelegi că nu e bine să crezi în aparenţe. Niciodată să nu ai impresia că totul e bine, pentru că nu e. Cineva, acolo, afară, îţi pregăteşte finalul. 
 
      M-am îndreptat din nou spre fereastra mare, ascunzându-mă în spatele perdelelor. Aleea părea pustie, încât mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că bărbatul scund şi plinuţ stătea în faţa uşii, ciocănind la fel de puternic ca şi acum câteva zile. Dar atunci când mă pregăteam să plec spre Sasuke, privirea lui s-a aţintit spre geamul în care mă aflam. Am rămas încremenită, înghiţind în sec. Murmuram ceva indescifrabil, şi bănuiam probabil că-l strigam pe Sasuke. Eram albă ca varul, iar bărbatul a făcut câţiva paşi mai aproape, zâmbind diavolesc. Mi-a făcut cu mâna, ca şi unui prieten, încălecând motocicleta pe care nici n-o auzisem. 
 
      -Sasuke.. mi-am pus mâna pe umerii săi goi, încercând să-l trezesc. Te rog, te rog, Sasuke! 
 
   Şi în acel moment am început să plâng. Nu am vrut, dar nu m-am putut opri. Auzindu-mă suspinând, brunetul s-a ridicat din pat imediat, ştergându-mi lacrimile îngrijorat. Mă întreba încontinuu ce am, dar îl ignoram. Uram când încercam să vorbesc atunci când plângeam. 
 
   -Şhhh, totul o să fie bine. Sakura.. 
 
      Tot ce am putut să fac a fost să arăt spre fereastră şi şi-a dat imediat seama despre ce vorbesc. S-a desprins din braţele mele, uitându-se la mine şi spunându-mi din priviri să nu mă mişc de-aici, după care i-am auzit paşii pe scări, pe hol şi la parter, apoi uşa trântită şi liniştea.
 
 
       To be continued…


______________________________________________________


Buna!Sunt HoShiKo,fondatoarea acestui forum!
Daca esti nou te rog treci mai intai aici Regulamente
De asemenea ar fi frumos sa te prezinti asa cum se cuvine nu?Prezinta-te
Ai vreo propunere pentru noi?Atunci posteaza aici :Propuneri


Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

36 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:41

HoShIkOo!

avatar
Fondator forum

Povestea mea [+16]

 
                                                                                                                   Capitolul 27

 
 
 
      Nu a mai ajuns acasă în acea seară, şi mă gândeam că poate plecase pur şi simplu cât mai departe de acest loc blestemat, lăsându-mă lipsită de apărare pentru oricine urma să vină, şi nu am putut să-mi reţin sentimentul de trădare, ce-mi apăsa ca un lanţ pieptul şi gâtul. Dar nu l-am condamnat, nici eu nu m-aş fi ajutat. Nu avea, până la urmă, vreo îndatorire faţă de mine. Însă, atunci când a ajuns acasă şi m-a îmbrăţişat protectiv, am fost cea mai fericită persoană pentru că mă înşelasem. M-a lăsat să alunec uşor în pat, poziţionându-se între coapsele mele şi zâmbindu-mi uşor. 
 
   -Am vorbit cu cineva care o să ne asigure un loc drăguţ în Republica Dominicană, undeva unde n-o să mai existe un risc pentru o perioadă. O să plecăm în două zile. Stai liniştită, Sakura, n-o să-i las să te rănească. 
 
      Am zâmbit, întinzâdu-mi gâtul spre buzele lui, şi atunci când le-am simţit peste ale mele, am mârâit fericită. Era linişte şi pace, făcându-mă să uit pentru moment că orice se poate întâmpla într-o zi atât de frumoasă ca asta. 
  Mi-a mângâiat obrazul cu nasul, sărutându-l din când în când. Această mişcare reuşea să-mi împrăştie fiori prin tot corpul, făcându-mi pielea de găină, iar momentul în care mi-a muşcat cu dinţii lobul urechii m-a făcut să înghit în sec, afundată în visare. Limba lui a trasat o linie umedă de la gât în jos, până în decolteul meu, acolo unde s-a oprit o clipă, parcă adulmecându-mi pielea în căutarea mirosului meu tipic. Un mic zâmbet mi s-a imprimat pe piele, format de buzele lui, apoi l-am simţit cum explorează mai departe acea zonă, făcându-mă să murmur lucruri prosteşti, lipsită de conştienţă. 
 
   -Mă faci să-mi amintesc de cine eram înainte, Sakura, şi acesta e un lucru mare, pentru că nu am crezut că voi mai fi eu vreodată. Când am intrat în această lume periculoasă, am ştiut la ce trebuie să renunţ, şi aceea a fost inima mea. Fără milă, fără sentimente. Dar tu mi-ai adus aminte că încă mai bate ceva acolo în pieptul meu, şi pentru asta îţi mulţumesc, a făcut o mică pauză, după care a adăugat, cu o voce blândă: Te iubesc! 
 
   Mi-am ridicat braţele şi i-am dat jos tricoul printr-o mişcare grăbită, stângace. Eram mai înfierbântată ca niciodată şi simţeam cum sângele îmi pulsează rapid prin tâmple. Şi-a deschis fermoarul, aruncând pantalonii negri pe jos şi înşfăcându-mă brutal, trântindu-mă printre pernele patului. Acesta era Sasuke pe care-l ştiam şi-l iubeam. Un tigru fără milă. Şi atunci când l-am simţit înăuntrul meu, nu am putut să-mi abţin geamătul puternic ce l-a provocat şi mai tare. Se mişca rapid, formându-mi picături de transpiraţie pe frunte. Puterea mi se scurgea din trup după fiecare mişcare, lăsând o ceaţă densă, ameţitoare, să se instaleze în faţa ochilor. Era un sentiment plăcut. Îmi plăcea să mă pierd departe de realitate, şi acest lucru era posibil doar alături de el. 
 
 
 
      A doua zi dimineaţă m-am trezit dezbrăcată, strânsă de nişte braţe puternice, alintătoare. Am încercat să mă strecor din ele, însă erau prea stând încolăcite în jurul trupului meu firav, aşa că m-am lăsat să cad înapoi lângă brunet, admirându-i faţa. Am zâmbit încet, şoptindu-i „Bună dimineaţa”. A deschis rapid ochii, surprinzându-mă.
 
   -De unde ştiai că sunt treaz? m-a întrebat.
   -Cine a spus că ştiam? 
 
       Am chicotit, ridicându-mă rapid de lângă el şi fugind spre toaletă. Aveam nevoie de un duş cald şi lung.
   În timp ce picăturile curgeau într-o cascadă peste mine, am fost surprinsă să văd că Sasuke nu mi s-a alăturat sub duş, aşa cum obişnuia să facă, şi m-am bucurat de câteva momente singură, fără atingerile lui încărcate de lăcomie. Dar atunci când am închis robinetul, nu am rămas în liniştea deplină a casei, auzind nişte bubuituri puternice şi brusc, uşa s-a deschis larg zărindu-l pe  brunet agitat.
 
   -Sakura, pune repede ceva pe tine. Trebuie să plecăm acum. 
 
  Când am părăsit grăbită toaleta, nu am putut să-mi reţin privirea din a nu fugi pe geamul imens din dormitor. Patru maşini negre se vedeau venind cu viteză din depărtare, şi mi-am dat seama că nu făceau parte din echipa noastră- oricare ar fi fost aceea. Mi-am adus aminte de o vorbă pe care una dintre prietenele mele din Italia o folosea atunci când ceva neplăcut era pe cale să se întâmple. „Închide ochii şi imaginează-ţi că totul este un vis urât. Eu aşa trec peste.”, dar mi-am dat ochii peste cap gândindu-mă la asta. 
   M-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi şi o bluză neagră. Mi-am tras o pereche de ghete în picioare, aducându-mi aminte de un loc în care ştiam că Sasuke îşi ţine ascuns unul dintre cele multe pistoale pe care le deţine. L-am scos din sertar, ştiind vag cum trebuia să verific dacă mai are gloanţe. M-am grăbit, ştiind că în orice moment acele maşini puteau să oprească în faţa casei, pregătite să omoare pe oricine avea să vadă. Când Sasuke a intrat în cameră, îndesându-şi pistolul său undeva la spate şi văzând că şi eu ţineam în mână aşa ceva, m-a privit aspru.
 
   -Ce? Le-ai văzut şi le-ai făcut pe toate! E o chestie de supravieţuire.
   -Nu e doar despre supravieţuire, Sakura, e despre puterea de a trăi cu tine însăţi pentru totdeauna. Dacă ar trebui să împuşti pe cineva în cap, ai putea să trăieşti cu un asemenea lucru?           
 
      L-am privit preţ de câteva clipe. Eram pregătită să trăiesc cu aşa ceva? Mi-am lăsat capul în pământ, strângând puternic pistolul între degete.
 
   -Nu am de gând să mor, am spus, nu încă.
 
      Din doar doi paşi mari era lângă mine, sărutându-mă încet, trecându-şi limba peste buza mea inferioară. Când am avut curaj să-l privesc în ochi, mi-am dat seama că nimic din ceea ce urma să se întâmple nu era o joacă, şi că nu doar eu eram speriată. Dar uitându-mă în abisul întunecat al ochilor săi, ştiam că el urma să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a ne proteja, pe amândoi. Înainte să încep să cred că atingerile lui tandre pe spatele meu reprezentau doar cuvântul „Adio” nespus, m-am desprins de lângă el aruncându-mi privirea din nou pe geam, poate pentru ultima dată. Am apucat doar să văd cele patru maşini negre aliniate acum în faţa casei, când am auzit zgomotul unei arme descărcate şi apoi ceva nevăzut a zburat în aer, înfigându-se în geamul de lângă mine şi creând în cele din urmă o cascadă de cioburi peste trupul meu, ce-mi zgâriau faţa şi braţele. Sasuke m-a prins de mână, trăgându-mă rapid afară înainte ca eu să-mi privesc rănile, şi deşi nu o făcusem, simţeam subţiri firicele de sânge prelingându-mi-se în palmă, peste pistol. 
 
      Ne-am ascuns în toaletă, stingând lumina, şi am aşteptat cu inima în gât să aud paşii grei, care nu au întârziat să apară. Putea să fie oricine, un atacator cu un copil ce-l aşteaptă acasă, sau care urmează să se căsătorească. Un adolescent obligat să-şi părăsească mama spre o astfel de misiune sau un bărbat ce oricum nu mai are nimic de pierdut. Dar oricum ar fi fost persoanele ce aşteptau să ne facem apariţia, mi-am dat seama că eram mult prea egoistă ca să-mi fie frică să apăs pe trăgaci; o să fac tot ce-mi stă în putinţă, chiar dacă va trebui să omor, pentru că mai presus de întreaga lume acum sunt eu- eu şi Sasuke- şi fericirea ce mă aşteaptă să-i ies în întâmpinare. 
 
      Când Sasuke a ieşit brusc pe hol, împuşcând persoanele ce se îndreptau neştiutoare spre dormitor, am rămas pentru doar câteva secunde singură. Şi privind în spatele meu, la oglinda mare ce se întindea pe jumătate din perete, am văzut cele două chipuri de fete zâmbind malefic, Ino şi Hinata, şi mi-am dat seama că se bucurau. În sfârşit fata care nu merita să trăiască o să păşească în nefiinţă, nu o să le mai aduc aminte de şansa pe care au avut-o dar de care nu au profitat. Eram nervoasă şi asta m-a determinat să iau ceva la nimereală şi să sparg oglinda, pentru că zâmbetele acelea lacome şi ochii goi ce mă priveau nu le aparţineau prietenelor mele, şi nu vreau să-mi aduc aminte de ele aşa. Ele nu sunt prietenele mele.
 
          Am inspirat încet, calmându-mă, înainte să păşesc pragul şi să ies pe hol, în urma brunetului.
 
 
 



To be continued…


______________________________________________________


Buna!Sunt HoShiKo,fondatoarea acestui forum!
Daca esti nou te rog treci mai intai aici Regulamente
De asemenea ar fi frumos sa te prezinti asa cum se cuvine nu?Prezinta-te
Ai vreo propunere pentru noi?Atunci posteaza aici :Propuneri


Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

37 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:42

HoShIkOo!

avatar
Fondator forum

Abducted [+16]
 
 
                                                      Capitolul 28
 
 
 
      Nu m-am putut abţine să nu privesc înapoi atunci când străbăteam holul. Mi-am întors capul doar atât cât să văd două trupuri fără viaţă, împrăştiate pe jos şi firicelele de sânge ce se scurgeau pe covorul odinioară crem. Am înghiţit în sec, ştiind că acestea erau doar două dintre numeroasele cadavre ce vor cădea în această zi superbă. Şi speram doar să nu ne numărăm şi noi printre ele. 
   Când am ajuns la capătul scărilor, Sasuke m-a oprit în loc, făcându-mi semn să mă opresc atunci când s-a asigurat că nimeni nu ne aşteaptă la parter. Pentru câteva secunde, în acea linişte deplină, mă gândeam. Pot să rămân aici, să aştept, să renunţ. Or să mă găsească şi o să mă scutească de atâta efort. Nu e oare prea târziu? Nu am ştiut de la început că aşa se va termina totul? Şi chiar am ştiu că aşa se va întâmpla, doar că o altă voce tuna în mintea mea că mă înşel. Dar dacă fugeam acum, oricum urmau să se întoarcă. Măcar câştig puţin timp.
 
     Mi-am scuturat capul, încercând să trec peste toate îndoielile. Eram suficient de puternică. Şi aş fi putut să distrug totul în jurul meu, dar sunt o fată bună.
 
  Jos, după un perete, ne aştepta un bărbat înalt şi musculos, încât, dacă m-ar fi atins, probabil că aş fi căzut din picioare. Dar asta nu l-a oprit pe Sasuke să-şi scoată din nou pistolul şi să-i înfigă glonţul în frunte, iar atunci când a căzut, am putut să jur că podeaua s-a cutremurat. Alţi doi bărbaţi s-au năpustit spre noi, aproape dărmânu-l pe brunet din picioare. Am vrut să-mi scot de data asta pistolul, dar am întâlnit privirea ameninţătoare a lui Sasuke şi m-am oprit. De ce nu mă lăsa să-l ajut? Şi de ce mă aflam eu aici? De ce eu? 
   Niciodată nu m-am mai gândit la asta până acum. Nu m-am gândit dacă am greşit cu ceva, sau dacă am meritat-o, dar acum o fac. Pentru că nu înţeleg ce caut aici, de ce îmi risc viaţa, pentru a mia oară, în loc să fiu acasă şi să-mi termin temele pentru a doua zi, când urma să merg la şcoală. Nu ştiu, dar înainte, nu am preţuit ce aveam. Treceam pe lângă fiecare magazin sau persoane fără să-mi pese, fără să realizez că într-o clipă totul se poate frânge, iar eu voi dispărea. Şi dintr-o dată, mi-e dor. 
  Mi-e dor de barul vechi de unde cumpăram cafeaua cu lapte şi cu frişcă în ceştile albe, alături de Hinata, pe canapelele cu buretele ros de timp şi miros ce prăjituri cu multă ciocolată. Mi-e dor de casa mea mică, de camera mea decorată exact cum îmi place, păstrându-mi mirosul tipic. Mi-e dor de străzile aglomerate, şi de gălăgie, de şcoală, teme şi de profesori. Mi-e dor de tot. Şi le vreau pe toate înapoi. 
 
      Vedeţi voi, acum încă mai caut răspunsuri. Încă mai vreau să ştiu de ce. De parcă urmează ca cineva să-mi răspundă la întrebări, de parcă orice răspuns mi-ar fi de ajuns. Dar după aceea am început să mă gândesc la timp şi la cum continuă să se deplaseze, cum secundele devin minute care devin zile şi apoi ani, şi totul duce în acelaşi loc. Şi toţi continuăm să mergem, ajutându-l să se scurgă în aceeaşi direcţie. Ce vreau să spun este că: poate îţi permiţi să aştepţi. Poate pentru tine există ziua de mâine. Poate că pentru tine mai există un milion de zile de mâine, car vor fi la fel de unice şi de preţioase. Poţi să ai atât de mult timp încât să-ţi permiţi să faci orice, poţi să te cufunzi în el, atât de mult, că îl poţi irosi. 
    Dar pentru cei ca mine, care fac parte dintr-o astfel de lume, poate să existe doar ziua de azi. Şi adevărul este că nu poţi şti niciodată. 
 
     Şi în timp ce mă gândeam la fiecare mod posibil în care am clacat, durerea unei lovituri m-a izbit din plin, trântindu-mă fără suflare la podea. Nu puteam să cred că am fost atât de neatentă, încât să nu observ gorila care mă atacase. Când m-a apucat de bluză, ridicându-mă în aşa fel încât picioarele mele nu mai atingeau decât aerul, am început să mă smucesc privind peste umărul său spre podea, acolo unde se afla Sasuke. Am gemut când am văzut sângele ce i se prelingea pe braţ, şi am închis ochii, încercând să respir. Dar oricât de tare mă străduiam, lacrimile şi golul din stomac nu-mi permiteau să iau gura de aer vitală. Şi brusc m-am simţit aruncată în perete, iar lumea a început să se învârtă cu mine. Cele două braţele butucănoase mă apucă din nou de bluză, şi de data asta am simţit şi altceva: ţeava rece a unui revolver ce-mi apăsa tâmpla.
 
     Când mi-am ridicat din nou privirea, Sasuke scăpase de cel ce îl atacase, care acum zăcea într-o baltă de sânge. În schimb, pistolul său era îndreptat spre cel ce mă ţinea, care însă mă folosea pe post de scut, astfel încât pistolul brunetului era îndreptat spre pieptul meu. Aş fi vrut să-i spun „Trage”, chiar dacă am fi murit amândoi, dar nu am putut, pentru că nu voiam să mă sacrific, întrucât ceva din mine se agăţa de viaţă, si am închis ochii, lăsând ca vocea bărbatului mulatru din spatele meu să tune spre el: 
 
   -Lasă pistolul jos, şi ieşi afară din casă, dacă nu trag în ea. Ai cinci secunde.
 
      Nu glumea. Ca dovadă că îşi fixase degetul peste trăgaci. Un fir de transpiraţie mi s-a prelins pe frunte, când mi-am dat seama că acesta e momentul adevărului. Mă iubeşte sau nu. Şi oricât de tare aş fi urât asta, trebuia să recunosc că acum sunt la mâna lui, şi că orice aş face, nu mă mai pot salva. Nu şi de data asta. 
  Dar a lăsat ca pistolul să-i alunece printre degete, aterizând cu un Poc pe podea şi imediat după aceea, Sasuke şi-a ridicat mâinile în aer, ieşind din casă, nu înainte să se asigure că ţeava revolverului nu mai era îndreptată spre mine. Am expirat uşurată, urmând cu privirea bărbatul ce acum se îndrepta spre uşă, în urma brunetului. Dar înainte de a ieşi, s-a întors, dându-mi un pumn în maxilar. Tot ce îmi amintesc este duritatea parchetului atunci când m-am izbit de el şi pânza neagră din faţa ochilor. Înainte să păşesc peste pragul inconştienţei, am auzit o voce atât de cunoscută strigându-mi numele, dar pânza aşternută peste mintea mea nu mi-a permis s-o mai recunosc.
 
 
 
      Auzeam sunetul unui lucru din metal alunecând în jos şi în sus pe o masă, şi când am deschis ochii, am văzut degetele cuiva jucându-se cu un glonţ. Un zâmbet larg m-a întâmpinat, dar puteam să văd clar ironia şi duritatea din el. E o ameninţare, nu un zâmbet prietenesc. În afară de bărbatul din faţa mea, mai era un trup aflat în întuneric, care mă înspăimânta şi mai tare. Deodată, încăperea era lipsită de aer şi mult prea încinsă, încât îmi auzeam sângele clocotind în vene. 
 
  -Am crezut că o să fi mai mult timp inconştientă. Dar, ştii, nu e nicio problemă. Aşa o să ne distrăm mai mult, vorbea cel din faţa mea şi nu mă concentram la ceea ce spunea, dar îi citeam cuvintele pe buze. Uită-te la tine, eşti aşa o copilă. Urăsc să mi se spună că sunt copilă, nu după toate prin care am trecut. Eşti micuţă şi slabă, chiar nu înţeleg ce a văzut Sasuke la tine. 
 
   Şi-a strecurat mâinile pe sub bluza mea, ajungând până la sâni. A început să râdă, strângându-i cu putere. Nu am putut să-mi abţin geamătul de durere şi scârbă.
 
   -Frank, poate că ai avut dreptate. Nu e chiar o copilă, a început să vorbească cu celălalt. Hm, poate chiar ar trebui să încerci şi tu. 
 
      Am mârâit spre cei doi, muşcându-mi buza pentru a-mi abţine lacrimile. Îşi băteau joc de mine, mă umileau. Nu suport asta, vreau să se termine. Îl voiam pe Sasuke, acum, să le dea un pumn, pentru că ei nu au dreptul să mă atingă. Dar sunt singură, şi niciodată nu m-am simţit mai singură decât acum. Eram condamnată la ceva ce nu avea nicio relevanţă. Când Dumnezeu a creat Pământul, a vrut să ne facă să trecem printr-un infern, înainte de a ajunge în cel real. Asta cred. Toţi au spus că avem un Dumnezeu bun, care se află peste tot şi care ne protejează. Dar unde este El acum? De ce refuză să mă ajute? 
 
   -Termină cu prostiile, i-a spus cel din umbră bărbatului care continua să mă atingă. Singurul motiv pentru care încă suntem aici este pentru că trebuie să o executăm. Hai să terminăm cu asta odată! 
 
 Să fiu executată? Nu. 
 
     -Ce păcat. Îmi pare rău scumpo, dar distracţia noastră s-a încheiat. Oh, Frank, uită-te la ochişorii ăştia de căprioară. 
 
   Dar bărbatul din umbră, Frank, a părăsit tunând camera, spunând că-l aşteaptă pe hol. Am gemut înfundat când lama unui cuţit s-a apropiat de faţa mea, trecând peste buzele mele pline, simţind lama cum mă apasă într-un mod periculos, şi nu o simţeam doar peste piele, ci şi în adâncul meu, până în inimă. Dar când am simţit lama tăindu-mi lent pielea gâtului, atât de lent încât aş fi putut număra ore, şi sângele curgându-mi peste gât, încât am început să ţip. Şi apoi, un singur gând mă mistuie. 
  Nu vreau să mor. 
      Tot ce am făcut în viaţa mea a fost să-mi aştept sfârşitul, rugându-mă încontinuu ca acesta să vină şi să mă fure atunci când dormeam liniştită. Niciodată nu mi-a dat nimeni un motiv pentru care să trăiesc, şi am crezut că doar moartă aş fi putut să găsesc acea cale spre fericire, de care viaţa m-a lipsit. În fiecare noapte adormeam cu gândul de a nu mă mai trezi, dar în zori, lumina orbitoare mă ardea. Am fost sigură că asta vreau, că asta e soluţia. Dar nu. În mine, dorinţa de a trăi este mai mare decât o pot controla. 
   Nu vreau să mor, vreau să trăiesc, nu vreau să mor.
 Cuţitul îmi părăseşte pielea însângerată şi coboară mai jos, înfigându-se mai adânc decât prima dată, făcându-mă să ţip din nou şi din nou. Ochii căprui ai bărbatului străluceau de plăcerea de a mă vedea torturată, şi în corpul meu, fiecare celulă striga Trăieşte, trăieşte, trăieşte! Am crezut întotdeauna că mai mult de a trăi, îmi doresc să păşesc liberă în nefiinţă, dar m-am înşelat. Acum am pentru cine să trăiesc- pentru Sasuke. Acum am pentru ce să trăiesc- pentru mine. 
  Bărbatul înfige din ce în ce mai adânc cuţitul, la fel de încet, lăsându-mă parcă să savurez acest lucru ca şi când aş savura o bucată de ciocolată. Şi simt lama intrând prin straturi şi straturi, atingându-mi nervii ce pornesc, transmiţând unde de durere pretutindeni, încât nu îmi mai puteam aduce aminte cum era să trăieşti fără această durere. Devenise o parte din mine. 
 
   N-am terminat! urlu în mintea mea. Încă mai am câteva treburi de rezolvat pe-aici! 
Dar durerea e mai puternică, mai apăsătoare decât a fost vreodată. Şi simt cum ameţesc şi zâmbetul rece se întoarce cu susul în jos. Închid ochii. Dacă asta e moartea, atunci chiar nu am de gând să o îmbrăţişez. 
 
 
 
 
       To be continued…      


______________________________________________________


Buna!Sunt HoShiKo,fondatoarea acestui forum!
Daca esti nou te rog treci mai intai aici Regulamente
De asemenea ar fi frumos sa te prezinti asa cum se cuvine nu?Prezinta-te
Ai vreo propunere pentru noi?Atunci posteaza aici :Propuneri


Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

38 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:43

HoShIkOo!

avatar
Fondator forum

   Abducted [+16]
 
 
                                                      Capitolul 29
 
 
      Nu era nici un tunel luminos prin care să intru, nici o senzaţie de plutire amestecată cu ameţeală. Era doar linişte, şi întuneric şi durere. Nu sunt încă gata! Continuam să ţip în mintea mea. Nu pot să mor. E prea devreme. Dar ştiam că nu eram decât eu şi cu mine, şi nimeni altcineva nu mă va putea salva. Este atât de ciudat cum poţi să renunţi, murind pur şi simplu. De parcă asta n-ar însemna nimic. De parcă totul va fi frumos şi perfect, iar eu nu simt nici un regret sau durere. Dar e totul acolo, şi eu simt, şi e timpul să lupt aşa cum nu am mai făcut-o niciodată, pentru că sunt mai mult decât pregătită. 
 
   Oricât de tare s-ar fi învârtit camera cu mine şi oricât de intens simţeam lama cuţitului perforându-mi pielea, am reuşit să-mi mişc degetele tremurând peste materialul pantalonilor scurţi, ştergându-mi palmele de transpiraţie şi continuând, până ce degetele mele au atins ceva tare. Pistolul. Am zâmbit inconştient, bucurându-mă că adversarii mei mă considerau atât de slabă încât să nu fiu în stare să port o armă. Ce lipsă de atenţie din partea lor! Acum, mai mult decât durerea, prin vene îmi pulsa adrenalina, făcându-mă să mă mişc, realizând ce prostie am făcut, pentru că am determinat lama să-mi intre mai adânc în piele. 
   Am încercat să respir în timp ce strângeam patul pistolului între degete. Dinţii îmi tremurau de teamă şi încercam să nu pierd contactul vizual cu ochii lui atunci când râdea sălbatic. 
 
   -Nu e nimic personal, Sakura, e doar o afacere bună.
 
      Mi-am arcuit buzele într-un zâmbet ce a ieşit mai degrabă ca o grimasă pe chipul meu deformat de durere, în timp ce şuieratul asurzitor al glonţului a spart liniştea. Sângele mi s-a împrăştiat pe piept, dându-mi seama că acum eram acoperită mai mult de acea culoare roşiu-cenuşie decât de culoarea pielii mele. M-am strâmbat, îndepărtând corpul imobil de pe mine. Era oribil. Oriunde îmi întorceam privirea vedeam sângele scurgându-se în mici şiroaie, creând o reţea ce împânzea albul camerei. Acelaşi lichid îmi aducea aminte de atâtea momente importante din viaţa mea- moartea părinţilor, moartea Hinatei, a lui Ino. De ce în jurul meu lumea tot continua să moară? Am gemut, desprinzându-mă de scaun. Ar fi trebuit să mor. Nu azi, am gândit. 
   Aproape mai respiram şi tuşeam involuntar, scuipând uneori sânge. Nu ştiam cât mai rezist. Durerea era prea mare, şi acum sunt singură. Oh, Doamne! Unde sunt? Unde e Sasuke? M-am lipit de perete, realizând cât de frică îmi este de fapt. Nu ştiu ce să fac, nu ştiu unde să mă duc.
 
      Ceva se prăbuşeşte înăuntrul meu. Pieptul îmi e atât de încordat încât mă doare. Mă las să cad în jos, sprijinindu-mă cu spatele de peretele rece, singurul lucru care mă mai păstra în contact cu realitatea. Pielea mi se face de găină. Sunt conştientă că oricine poate să intre în această cameră şi să mă găsească, poate chiar Frank, doar că dacă m-aş ridica acum, aş sfârşi înapoi pe podea. Simt asprimea pietrelor sub genunchi. Aud ceva, amintirea unui sunet. Şoaptele lui Sasuke, cuvintele lui în noapte. Când clipesc, văd uşa deschizându-se încet. Sasuke îmi zâmbeşte din prag, întinzând mâinile spre mine. Mă aşteaptă. Apoi, aud vocea lui calmă spunând:
 
   -Haide să mergem de-aici. 
 
 Şi mă întind spre el, ca după o rază de lumină ce mă poate salva. Şi asta este el- salvarea. Dar nu braţele sale pe care le cunosc atât de bine mă prind, ci altele străine, aspre şi puternice. Nu brunetul stă în faţa mea, ci Frank, care se uită furios la mine. Îmi aduc aminte că în spatele meu stă cadavrul prietenului său, şi înţeleg că orice s-ar întâmpla, Frank nu are de gând să mă lase să ies din această cameră fără să plătesc. Şi îl văd cu încetinitorul cum se repede la mine. Nu ştiu dacă ar trebui să mă mişc spre ceva anume, nici măcar nu ştiu dacă mai sunt conştientă sau dacă deja am murit. Nu simt nimic. E ca o eliberare, doar că nu de eliberare am nevoie în acest moment. Tresar. Mă răsucesc şi pumnul meu i se opreşte în maxilar. Articulaţiile mă ustură din cauza impactului. Nu îmi amintesc când m-am hotărât să-i trag un pumn. Nu-mi amintesc când mi-am strâns pumnul.  
 
      Se clatină pe picioare, surprins de mişcarea mea, şi pentru o secundă, am impresia că o să cadă peste mine. Dar nu mai aştept să văd dacă acest lucru este adevărat, pentru că mă reped la uşă. Nici nu am crezut că sunt în stare să fac atâţia paşi fără să cad, dar nici măcar ameţeala şi durerea nu pot învinge adrenalina din mine. Holul din faţa mea era atât de lung, încât nu-i vedeam capătul. Nu ştiam dacă trebuia să merg înainte sau înapoi, dar m-am întors, începând din nou să fug. 
  Paşii mei erau grei, lovindu-se de podeaua din piatră. Pereţii erau dintr-un material ciudat, dar eram mult prea neinteresată ca să-i identific denumirea. Am realizat că nu doar paşii mei tropăie cu putere, şi am ghicit că Frank îşi revenise şi că abia aştepta să mă prindă. Îmi era atât de teama că aş fi putut să-i simt braţele oprindu-mă în loc sau răsuflarea rece pe ceafă, ajungându-mă din urmă, încât am sprintat, simţind cum plămânii îmi ard datorită efortului. În faţa mea am zărit o scară, şi am vrut să râd, strigând în urma mea „Fraierule”, doar că nişte degete murdare mi s-au înfăşurat în jurul părului meu prins în coadă de cal, trăgându-mă la podea. 
 
      Nu când sunt atât de aproape, nu când mi-am dat seama cât de tare vreau să lupt pentru viaţa mea. N-o să mă opreşti. 
 Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, în timp ce Frank mă trăgea de păr înapoi spre cameră cu toată puterea. Am urlat, dându-mi seama că nu mai aveam pistolul cu mine. Şi a fost pentru prima dată când m-am luptat cu strânsoarea lui, simţind cum fire de păr îi rămân printre degete. Însă mă ţinea prea fix ca să pot să scap din nou. Întindeam mâinile înainte, ca şi când cineva urma să mă prindă şi să mă tragă înapoi. Ce prostie. Urmăream disperată cum scara se făcea mai mică şi mai mică, în vreme ce ne îndepărtam. 
 
   -Te crezi o micuţă curajoasă? Ai chef de un act de eroism încât să te pui cu noi toţi? Eşti chiar atât de proastă? mă întreba, împingându-mă în perete, dându-mi o palmă puternică peste faţă.
 
   Sânge din nou. Mi se scurgea printre buze, căzându-mi pe bărbie. Avea un gust ciudat, ca de metal. Gustul morţii. Apoi genunchiul lui mi s-a înfipt în stomac, făcându-mă să mă îndoi de durere şi să încep să plâng din nou. Dar aici chiar era o problemă- eu sunt o micuţă curajoasă. Mi-am ridicat chipul spre el, zâmbind drăceşte atunci când cotul meu i-a lovit gura. În Italia am învăţat câteva lucruri utile. Nu eram puternică şi nu aveam muşchi, dar erau unele puncte cheie cu care aş fi putut chiar şi eu să dobor un adversar. Eram foarte curioasă dacă aceste lucruri aveau să funcţioneze. 
  I-am imitat mişcarea, lovindu-l la fel cu genunchiul. Doar că puterea şi furia mea era diferită. El avea o furie datorită unul prieten, dar furia mea era datorită dorinţei de viaţă, şi categoric a mea era mai periculoasă. Încercarea mea de a mă lupta putea să mă distrugă, dar cam tot Universul şi-a dorit asta de când am apărut pe lume. Şi nu mai am nimic de pierdut. Acum sunt doar eu şi cu mine. 
 
     Maxilarul, din nou. Dar de data asta, trebuie să-l loveşti mai tare. Ştiam că o lovitură suficient de puternică în maxilar te putea lăsa inconştient pentru un timp ce variază, aşa că mi-am încleştat pumnul, de data asta conştientă, şi mi l-am înfipt cu toată puterea, încleştându-mi dinţii şi aşteptând efectul. Corpul lui Frank a căzut lat. Putea să rămână acolo şi câteva secunde, aşa că am profitat de acest timp şi am fugit înapoi spre scară. 
 
 
   În acea linişte, doar respiraţia mea accelerată se mai auzea. Şi era un semn bun că nimeni nu mă urmăreşte. M-am agăţat de scară şi am urcat, simţindu-mi picioarele grele. Am împins cu ultimele puteri trapa, ţinându-mă strâns de bările din metal pentru echilibru. Am urcat pe ultimele trepte şi m-am năpustit în cameră. Era un fel de debara, cu multe rafturi şi cărţi. Şi partea cea mai ciudată era că ştiam locul acesta. Ştiam unde sunt. Sunt încă în casa în care am stat cu Sasuke. Habar n-aveam că există o trapă în podea aici. Sau un coridor lung cu o cameră jos. Nici nu ştiam că o să sfârşesc aici când am plecat din Italia. Viaţa e plină de surprize.
 
      Am deschis uşa uşor, şi m-am bucurat că nu a scârţâit, deşi ştiam că este destul de veche casa asta. Holul părea pustiu, şi puteam să văd de-aici uşa care m-ar fi trimis afară. Dar nu ştiam nici cine era acolo şi nici nu ştiam unde e Sasuke; nu puteam să plec aşa. Şi, în loc să mă duc la uşa mare, am plecat încet spre bucătărie. Pistoalele brunetului. Ştiam asta. Mi le arătase o dată, în caz că ceva ca această situaţie s-ar fi întâmplat. Deşi mi-a spus că nu sunt nevoită să trag pentru că el nu mă va lăsa niciodată singură, nu a prevăzut niciodată că o să ajungem într-o curasă cu moartea. În momentul când mă pregăteam să scot un cuţit din dulap, am auzit trei focuri de armă, unul după altul, şi imaginea Hinatei prăbuşindu-se la pământ m-a făcut să mă cutremur. Sasuke.. Nu putea. Nu după toate câte am făcut, după tăieturile din gâtul meu, după luni întregi în care am aşteptat să fug alături de el. Mi-am dus mâinile la gură, stăpânindu-mi geamătul. Lacrimile îmi curgeau şiroaie, ştergându-mi obrajii roşii de sânge. Mi-e rău. Îmi vine să vomit. 
 
   Nu mi-am dat seama când am început să fug, ci doar atunci când am împins cu mâinile uşa şi am ieşit in living-ul modern. Privirea-mi trecea peste feţele bărbaţilor. Ţineam ferm cuţitul în mână, şi dacă cineva încerca măcar să mă atingă, juram că îi omoram fără să clipesc. Nu mi-e teamă. Sasuke e undeva, iar eu trebuie să-l găsesc. Indiferent că o să mă târăsc în mâini pentru el, indiferent că nu voi mai supravieţui. E oricum prea târziu, şi dacă eu n-am avut parte de fericire de la bun început, el merită o şansă să devină o persoană mai bună. Pentru că, uneori, sunt persoane ca mine pentru care e prea târziu. Şi trebuie să învăţăm când e timpul să ne sacrificăm. Şi eu ştiu că ăsta e timpul meu.
 
 
 

       To be continued…


______________________________________________________


Buna!Sunt HoShiKo,fondatoarea acestui forum!
Daca esti nou te rog treci mai intai aici Regulamente
De asemenea ar fi frumos sa te prezinti asa cum se cuvine nu?Prezinta-te
Ai vreo propunere pentru noi?Atunci posteaza aici :Propuneri


Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

39 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:43

HoShIkOo!

avatar
Fondator forum

Abducted [+16] 
 

  

                                                      Capitolul 30
 

 
    Era prea târziu. 
 Am închis ochii, încercând să ignor vocile bărbaţilor, sau pistoalele aţintite spre mine. Nu a mai rămas nimic. O mână m-a împins, şi m-am prăbuşit pe canapeaua din faţa mea, pe care acum câteva zile stăteam înlănţuită de braţele lui. Am încercat tot timpul acesta să mă adun şi să fiu puternică, dar fiecare moment în care lucrurile nu erau cum ar fi trebuit să fie, mă făcea să cedez. Şi continui să cad în abis, aşteptând să lovesc cu putere pământul şi să se termine tot. Dar cred că niciodată nu şti cât de puternic eşti până când a fii puternic este ultima opţiune pe care o ai. 
 
      I-am atins braţul încet. Era rece şi murdar de sânge, dar totuşi, ridicându-mi privirea, mi-am dat seama că faţa lui era încă intactă, şi i-am mulţumit Domnului că voi rămâne cu aceeaşi amintire a chipului său frumos în eternitate, când nu va mai exista nici timp şi nici spaţiu. Un mic zâmbet i-a apărut în colţul buzelor pe care le sărutam în fiecare seară fără să mă satur, încercând să mă încurajeze şi să-mi spună indirect că totul va fi bine. Oare aşa să fie? Dar puteam să văd amarul de sub zâmbetul său, şi teama. Şi-a înălţat degetele spre obrazul meu, ştergându-l încet. Nu-i păsa că toate privirile erau aţintite pe noi, aşteptând semnalul pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit. El era împotriva regulilor, şi nu cred că-l interesa că cineva urma să-i găurească pieptul dacă făcea o singură mişcare, atâta timp cât mă atingea pe mine. Aş fi vrut să mă sărute aici şi acum, dar nu a făcut-o. 
 
   -Ce păcat. Doi tineri îndrăgostiţi, să moară înainte de a-şi fi trăit măcar povestea de dragoste. O prostituată şi un traficant de carne vie. Aproape că seamănă cu un scenariu de film! 
   -Hei, Jake, decât să mai vindem fete, mai bine facem un film despre povestea lor. Am strânge milioane, a spus ironic unul. 
   
      M-am uitat urât la ei, susţinându-le privirea. Da, eram o prostituată dată naibii.
 
   -Nu fi măgar, uită-te la fata aia. Mă întreb dacă ar fi dispusă să se pună în faţa lui Sasuke ca să încaseze glonţul. Ce ciudat. Cine ar fi crezut vreodată că Sasuke va ajunge să fie iubit. Mă rog, sunt tare curios să văd până unde poate să meargă această dragoste.
 
    Bărbatul şi-a scos pistolul şi l-a încărcat, aţintindu-l spre Sasuke. Deşi era lipit de mine, nu tremura, nu se clintea. Şi-a coborât fruntea, lipind-o de umărul meu. Mi-a sărutat încet pielea, din nou şi din nou. Dar nu puteam să simt nimic, nu când mă aşteptam ca trupul lui să cadă în braţele mele, fără viaţă. Însă am înţeles abia apoi ce făcea de fapt. Ei nu puteau să-l vadă. Şi ceea ce în ochii lor părea un gest de rămas bun, pentru el era o nouă şansă. L-am auzit murmurând atât de încet, încât nu eram sigură dacă el chiar vorbea sau era imaginaţia mea. 
 
   -Pe masa din faţa noastră e un pistol. O să mă aplec şi o să-l iau, iar tu o să fugi pe uşa din spate, unde este maşina mea parcată. Dacă mergi drept pe strada din faţă, o să te întâlneşti cu Itachi, cel ce te-a adus la mine. E un bun prieten şi o să te ajute să ajungi în Republica Dominicană acolo unde trebuia să ajungem de la bun început. Sub scaunul din dreapta sunt două pistoale. Am încredere în tine că o să reuşeşti, Sakura. Din cauza asta m-am îndrăgostit de tine, pentru că eşti o luptătoare şi pentru că eşti singura care te mai poate salva. Nu îţi face griji, Itachi are nişte prieteni care sunt pe-aproape, imediat ce ieşi tu, intră ei. O să ne întâlnim în Republică. Sakura… a făcut o pauză, apoi a continuat: Te iubesc. 
 
      L-am privit preţ de câteva minute. Nu ştiam ce trebuie să fac, nu voiam să plec. Trebuia să existe o altă cale. De ce face asta? De ce nu pleacă el? Pentru mine, totul a fost pierdut de la bun început, dar pentru el, trebuia să fie un nou început. Însă nu am apucat să-mi dau seama ce se întâmplă. I-am simţit buzele peste ale mele, şi apoi gălăgie. Cu pistolul în mână, Sasuke a început să-i împuşte pe toţi. Chiar şi-aşa, m-a împins spre uşă. Înainte să ies, l-am privit încă o dată. Se uita la mine, cu un zâmbet fericit pe faţă, la fel de frumos ca întotdeauna. De ce? De ce eşti atât de fericit? Am fi putut pleca împreună, nici nu ar fi contat. Aş fi ieşit direct pe uşă alături de el, fără să-mi pese de gloanţele ce se îndreptau spre trupurile noastre. Lumea ar fi îngheţat, şi m-aş fi trezit moartă, dar tot la fel puternică şi fericită. Aş fi fost alături de el, şi nu ar mai fi contat ce las în urmă. Oricum nu aveam nimic de pierdut. Am şoptit un Te iubesc pe care nu avea cum să-l fi auzit.
 
 
   I-am urmat planul. Am ieşit pe uşa din spate şi am fugit spre maşină, care era deja deschisă şi cheile mă aşteptau cuminţi în contact. Lucrurile se petreceau atât de rapid, încât mă gândeam când am reuşit să iau un pistol de sub scaun sau când am pornit motorul, ieşind pe stradă şi mergând înainte, exact aşa cum mi-a spus el. Chiar şi prin geamurile care se presupuneau că trebuie să fie izolate fonic, puteam să aud armele cum se descărcau, şi mi-am oprit respiraţia gândindu-mă la trupul său inert. Însă orice imagine a fost alungată când am observat în oglinda retrovizoare o maşină neagră urmându-mă, şi un bărbat ce se înălţa pe geamul din spate, aţintindu-şi arma spre maşina mea. Am strâns tare de volan, scâncind de teamă. Ce ar trebui să fac acum? Am accelerat, gonind pe strada îngustă. 
 
      Am ţipat când cioburi de sticlă au căzut pe bancheta din spate. Glonţul său ţintise geamul, şi a trebuit să-mi adun tot curajul pentru a pune mâna pe armă şi a o îndrepta spre maşina din spate, prin geamul spart. Doar că interesul meu nu era să-i omor, ci doar să-i scot din joc, aşa că am tras spre roţile lor, pe care din păcate nu le-am nimerit. Am mai tras o dată, asigurându-mă dacă merg bine şi nu pierd controlul volanului. Gemeam de durere atunci când mă întindeam prea tare şi înjuram când nu ţinteam corect. Dar am urlat fericită când unul dintre cauciucuri s-a spart şi maşina a derapat, intrând în tufişuri.
 
    Mi se părea că merg de ore în şir, strângând cu putere volanul, temându-mă ca dacă urma să-i dau drumul, chipul lui m-ar fi făcut să plâng fără să vreau. Dar totul mergea conform planului, eram sigură de asta. Trebuia să fie aşa. 
  Când am intrat într-o pădure, am văzut o maşină parcată lângă drum şi un băiat sprijinit de ea. Era Itachi, care mă aştepta. Am oprit imediat maşina şi m-am năpustit afară, fugind spre el. Nu ştiu de ce am sărit în braţele lui. Poate din cauză ca aveam nevoie de puterea lui sau poate pentru că el îmi amintea atât de mult de Sasuke. Ultima dată când l-am văzut, m-a avertizat că Sasuke e un monstru, acum mă asigura că iubitul meu e în regulă şi că o să ne întâlnim în curând. Lucrurile se pot schimba atât de uşor câteodată. 
  M-a invitat să mă aşez pe locul din dreapta. Liniştea era aproape inconfortabilă. Din când în când, mă întreba dacă sunt în regulă, iar eu îi răspundeam doar Nu ştiu. Motorul era la fel de silenţios, şi simţeam nevoia de a mă agăţa de un zgomot ca să mai trăiesc. Şi mi-era teamă să încep să mă gândesc din nou la Sasuke. E în viaţă? Dumnezeule, mi-e atât de teamă.
 
      -Sakura, este un drum lung. Poate ai vrea sa te odihneşti puţin, mi-a spus, dar am dat din cap în semn că nu. Uite.. Ceea ce s-a întâmplat nu depinde de tine, şi nu vreau să te simţi implicată în asta. Eşti doar o victimă. Am mai auzit asta. Da, în Italia. Cândva. Poate când a murit mama, mă gândeam. O victimă. Urăsc cuvântul acesta. Dar un lucru ştiu sigur despre tine, Sakura. Nu meriţi nimic din toate astea. Ar fi trebuit să fii o adolescentă modernă, care să trăiască cu teama că i se poate rupe o unghie, nu să moară. Nu e corect. 
      -Nu e corect, am repetat, uitându-mă la el. Mi-aş fi dorit să fiu altundeva acum, dar adevărul este că dacă aş fi avut o altă viaţă, nu l-aş mai fi cunoscut niciodată pe Sasuke, iar eu cred că asta merită fiecare minut în care mi-e teamă că am să mor.  
 
 
 



To be continued…


______________________________________________________


Buna!Sunt HoShiKo,fondatoarea acestui forum!
Daca esti nou te rog treci mai intai aici Regulamente
De asemenea ar fi frumos sa te prezinti asa cum se cuvine nu?Prezinta-te
Ai vreo propunere pentru noi?Atunci posteaza aici :Propuneri


Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

40 Re: [Naruto]Abducted +16 la data de Sam 11 Noi - 13:44

HoShIkOo!

avatar
Fondator forum

   Abducted [+16]
 
 
Capitolul 31 
 

 

 

    Nici adierea uşoară a vântului şi nici zgomotul valurilor lovindu-se de ţărm nu mă puteau linişti. Am încercat din răsputeri să dorm în tot acest timp, vrând doar să mă trezesc atunci când el avea să mă strângă în braţe, dar mi-era teama să nu dorm apoi pentru o eternitate. Itachi mi-a promis că o să se întoarcă cu el şi că totul este bine, dar că trebuie să-i las pe bărbaţii îmbrăcaţi în negru să meargă mereu în urma mea ca să fiu în siguranţă. „Asta a vrut el”, mi-a zis în acea seară Itachi, înainte să plece. Nu a mai zis nimic după aceea, şi mă gândeam că poate asta era ultima dată când îl mai vedeam. Că nici pe el, nici pe Sasuke nu mai urma să-i mai văd vreodată, ca şi când misiune lor se terminase odată ce am fost adusă în siguranţă în Republica Dominicană. 
 
   Când am văzut plaja, mi-am dat seama că este pentru prima dată când sunt la mare. Nici măcar nu ştiam să înot. Dar nu-mi făceam griji, Sasuke sigur o să mă înveţe când o să ajungă aici.. Sper. Doar că nu prea ştiu ce speram. Speram ca el să mă înveţe sau să se întoarcă? 
  M-am aşezat pe nisipul ud şi mi-am aruncat privirea spre orizont. Dacă închideam ochii şi ascultam zgomotul valurilor lovindu-se de ţărm, totul era perfect. Priveam în gol, încercând să mă gândesc la ceva. Pentru prima dată în viaţa mea mi-am dat seama că nu vreau să mor tristă. Aş vrea să fac totul să conteze, să nu pierd nici un moment în care aş putea fi fericită. Dar am pierdut deja atâtea astfel de momente. 
 
      Am fost odată fericită. Când eram mică, şi lucrurile erau atât de mari. Mama îmi spunea adesea poveşti în care prinţesa îşi găsea întotdeauna prinţul chipeş şi bun. În poveşti, băiatul rău este uşor de găsit pentru că este îmbrăcat în negru şi mereu pierde. Dar am crescut şi mi-am dat seama că prinţul nu este chiar atât de uşor de găsit, şi băiatul rău nu este îmbrăcat în negru. Din contră, este foarte amuzant şi prietenos, şi are un zâmbet minunat. Şi când asta se întâmplă, te gândeşti cum faci să-ţi dai seama care este tipul rău. Asta este magia vieţii- nu îţi dai seama niciodată. 
 
   De ce am fost născuţi? Pentru ce am fost născuţi? 
 Toţi ne-au promis că visele pot deveni realitate, dar au uitat să menţioneze că şi coşmarurile sunt tot vise. Lumea este plină de monştrii cu feţe prietenoase, şi ceea ce te face diferit te face periculos pentru cei de sus. Continuăm să spunem că „Mâine o să fie mai bine”. Oare? Viaţa mea a continuat să devină din ce în ce mai rea, şi am trăit cu certitudinea că ceea ce vreau este să dispar, când, de fapt, voiam doar să fiu găsită. Şi am fost. Sasuke a fost acolo, şi ne-am găsit unul pe altul, trăgându-ne spre suprafaţă. Dar dacă ultimul lucru care mă menţinea deasupra apei dispare? Nu m-am mai gândit la asta până acum. 
 
     Vântul îmi mângâia pielea, şi erau acolo, undeva, nişte şoapte ce mă chemau. O altă lume, unde există viaţa pe care întotdeauna mi-am dorit-o. Unde eram eu şi Sasuke, fără să ne fie teamă de ziua de mâine, fără să fugim. Noi, constanţi, îmbătrânind împreună. Nu ştiam ce era mai exact acea lume, dar bănuiam că era Paradisul. Şi, fără să vreau, mi-am adus aminte de nişte cuvinte pe care Sasuke mi le-a şoptit într-o seară, atunci când căldura trupului său îmi era de-ajuns pentru o eternitate. „Nu te iubesc pentru felul în care dansezi cu îngerii, ci pentru felul în care sunetul vocii tale poate să îmblânzească demonii”. 
 
 
***
 

 

   O voce cunoscută m-a strigat peste câteva ore, când aşteptam să văd cum soarele se pierde la apus în mare. M-am întors doar atât cât să pot vedea în depărtare un trup înalt, păşind puternic prin nisipul fierbinte. M-am ridicat în picioare, înghiţind în sec. Era Itachi. Şi era singur. 
  Am tras o gură mare de aer, aşteptând ca distanţa dintre noi să se scurgă milimetru cu milimetru, până ce era atât de aproape de mine, încât orice şansă de a nu auzi ce urma să spună era zadarnică. El voia să aud, eu nu. Pentru câteva secunde, doar a stat acolo şi m-a privit, aşteptând probabil să reacţionez, doar că nu mai aveam stăpânire asupra trupului meu, şi orice mişcare făcută m-ar fi putut arunca la pământ. 
 
    -Sakura, a zis, iar apoi a făcut o pauză aproape exagerată. Ştiu că nu e corect să-ţi spun asta, pentru că i-am promis lui că nu am să-ţi spun. Dar trebuie să şti. Sasuke nu a intenţionat niciodată să fie salvat, de fapt, în scurtele secunde când a apucat să mă sune, a insistat ca tu să ieşi în viaţă de-acolo. Mi-a spus că singura cale ca tu să-l laşi a fost să te mintă că există cineva afară care o să-l salveze imediat ce ieşi tu. Dar nu a fost nimeni acolo, Sakura. A fost o misiune sinucigaşă. Ştia asta. Dar a făcut-o pentru tine. Şi îmi pare atât de rău că în tot acest timp te-am minţit că el este bine. Trebuia să-ţi fi spus de la bun început. Sau ar fi trebuit să nu o fac niciodată. Dar sper că am făcut alegerea corectă.
 
      El… Nu ar fi trebuit să fie salvat niciodată? A făcut asta pentru cineva ca mine? 
  M-am întors către întinderea largă de apă, şi aş fi vrut să plutesc undeva departe, departe de tot, unde adevărul nu contează, unde timpul se opreşte în loc iar eu pot privi cerul din nou şi din nou. 
  Cunoşti momentul când simţi cum inima ta se rupe bucată cu bucată, şi pur şi simplu priveşti în gol fără ca nicio lacrimă să iasă afară? Pentru că eu nu plângeam, dar in interiorul meu, totul se frângea. Cred că am atins acel moment în viaţă când sunt doar terminată. Am plâns, am luptat, am încercat. Dar totul se destramă. Şi de data asta, nu mai am de gând să lupt înapoi împotriva demonilor mei. 
 
   -Eşti în siguranţă cu mine, mi-a spus Itachi, ridicând tonul pentru că mă îndepărtam cu paşi mărunţi de el. Îţi promit. Şi când o să-ţi fie teamă, doar strânge-mă de mână şi crede, pentru că nu plec nicăieri. 
 
    Cel mai rău moment este acela în care realizezi că te-ai pierdut pe tine însăţi. Dar jocurile vor fi jucate, inimile vor fi frânte, lumea se va schimba şi totul va continua să meargă. Şi pentru mine, devine din ce în ce mai greu să mă mai simt în viaţă, acum că nu mai este nimeni care să mă menţină la suprafaţă. În depărtare, soarele începea să coboare în mare. În acea linişte, nu am putut decât să spun:
 
-Ai minţit. Dar tu eşti visul meu. Şi o să ne reîntâlnim. Curând.
 
 
 
in


______________________________________________________


Buna!Sunt HoShiKo,fondatoarea acestui forum!
Daca esti nou te rog treci mai intai aici Regulamente
De asemenea ar fi frumos sa te prezinti asa cum se cuvine nu?Prezinta-te
Ai vreo propunere pentru noi?Atunci posteaza aici :Propuneri


Vezi profilul utilizatorului http://inuka.justgoo.com

Continut sponsorizat


Sus  Mesaj [Pagina 2 din 2]

Mergi la pagina : Înapoi  1, 2

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum